Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“
Tema monahismului din trecutul recent al Bisericii încă suscită un interes mare, datorat în special contextului istoric extrem de complicat. Cu materialul de faţă dorim să deschidem un ciclu dedicat monahismului românesc la începutul regimului comunist, aşa cum se reflectă în documentele de arhivă. Al Doilea Război Mondial adusese României, în special zonei de est, multe pagube materiale (ex. Mănăstirea Ghighiu, care fusese ocupată de germani şi bombardată de aliaţi, din cauza situării în apropierea rafinăriei Teleajen-Prahova), la care s-au adăugat cele declanşate de foametea din 1946. Potrivit unui referat întocmit de responsabili din Ministerul Cultelor, în urma cercetărilor de teren efectuate în perioada ianuarie-februarie 1949, aflăm că în România existau 206 aşezăminte monahale ortodoxe, cu un total de 5.564 de vieţuitori. După statutul lor, aceste mănăstiri se împărţeau astfel: 79 mănăstiri de monahi cu 967 monahi şi 362 fraţi; 70 schituri de monahi, cu 270 monahi şi 95 fraţi; 46 mănăstiri de monahii, cu 2.300 monahii şi 1.339 surori; 11 schituri de monahii, cu 120 monahii şi 111 surori. În funcţie de modul de vieţuire erau: 76 mănăstiri şi 3 schituri de monahi cu viaţă de obşte; 3 mănăstiri şi 67 schituri de monahi cu viaţă de sine; 11 mănăstiri şi 7 schituri de monahii cu viaţă de obşte; 36 mănăstiri şi 4 schituri cu viaţă de sine, majoritatea fiind în Moldova şi Muntenia.
Cele mai numeroase mănăstiri de maici erau: Bistriţa (500), Agapia (355), Văratec (227), Agafton (218), Ţigăneşti (209), Pasărea (182), Răteşti (179), Vladimireşti (130), în timp ce mănăstirile de călugări aveau vieţuitori în număr de cel mult 170 la Neamţ, câte 64 la Căldăruşani şi Dălhăuţi (jud. Râmnicu Sărat), 52 la Ciolanul, 46 la Vorona sau 40 la Cocoş-Isaccea. Alături de aceste aşezăminte monastice ortodoxe erau 55 de mănăstiri romano-catolice, majoritatea aparţinând Ordinului franciscan.
Din punct de vedere economic, unele mănăstiri ortodoxe aveau terenuri agricole în suprafaţă totală de 18.370 ha, constituite din teren arabil, fâneţe, livezi, viţă-de-vie, grădini, bălţi, stuf etc. De subliniat faptul că cele 87 de mănăstiri înzestrate cu păduri în 1942 din ale căror venituri se susţineau opere sociale şi culturale, din 1947 erau lipsite de aceste resurse financiare, care de acum se vărsau în contul Ministerului Finanţelor. Alte mănăstiri nu aveau deloc proprietăţi funciare, într-o evidenţă a Ministerului Cultelor din 1949, fiind indicate 43 de aşezăminte monahale, printre acestea numărându-se: Antim, Cetăţuia, Darvari, Snagov, Agapia Veche, Cămârzani, Hadâmbu, Nicula, Sadova sau „Sf. Ana“-Rohia.
Mănăstirile mai aveau inventar viu, care presupunea: 199 cabaline, 745 bovine, 3.578 ovine, 405 porcine, 1.947 păsări, 887 stupi, dar şi instalaţii, precum: două tipografii (Neamţ şi Cernica), maşină de aburi (Neamţ), motoare de energie electrică, mori ţărăneşti, gatere, cazane ţuică, teascuri, uscătorii de prune, maşini de cusut, de tors etc. Pe lângă acestea, mănăstirile mai aveau ateliere industriale, precum: ţesătorii (28), războaie (81), ateliere de covoare (25), de tricotaj (43), de pictură şi artă decorativă (Văratec), de fierărie (6), lemnărie (20), rotărie (1), dogărie (5), sculptură (4) şi obiecte bisericeşti (Neamţ). Totodată, autorităţile comuniste de resort au întocmit evidenţe cu personalul monahal care primea nutriment (subvenţia zilnică de hrană) şi care era salarizat de către Ministerul Cultelor. Din totalul de 5.564 de vieţuitori ortodocşi, primeau nutriment 3.355, cele mai multe distribuindu-se în eparhiile: Iaşilor (1.322), a Bucureştilor (961) şi a Buzăului (306). În privinţa celor salarizaţi de către Ministerul Cultelor erau înregistraţi doar 345 de vieţuitori, cei mai mulţi fiind în eparhiile: Iaşilor (115), apoi a Bucureştilor (76) şi a Râmnicului (58). Patru ani mai târziu, Ministerul Cultelor mai acorda nutriment pentru 2.735 de vieţuitori, chiar dacă numărul total al acestora crescuse la 5.662. (Va urma)