Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (VII)
Propunerile celor din Ministerul Cultelor au fost aprobate de conducerea de partid şi de stat, acestea constituind practic tiparul abordării problemelor din mediul monahal în deceniul ce a urmat. Responsabilii din Ministerul Cultelor vor aplica întocmai această viziune asupra monahismului românesc, cu excepţia situaţiilor în care erau împiedicaţi de către ierarhii care interveneau direct la conducerea de partid şi de stat. Permanent, funcţionarii din Ministerul Cultelor vor monitoriza evoluţia monahismului din punct de vedere social, economic, politic, dar mai ales demografic. Anual, împuterniciţii de culte din teritoriu erau însărcinaţi de centrala Ministerului Cultelor să întocmească în cele mai mici detalii recensăminte cu situaţia numerică a vieţuitorilor, inventarul viu şi imobil şi să aducă soluţii în scopul diminuării fenomenului monahal de la caz la caz. Cu toate acestea, monahismul a cunoscut o creştere exponenţială, mai ales la nivelul personalului şi al stării economice, cei mai mulţi aspiranţi la viaţa monahicească fiind din rândul tinerilor. Organele de control din Ministerul Cultelor s-au sesizat, aducând chiar o serie de propuneri pentru diminuarea fenomenului. Astfel, într-o notă din 19 mai 1953, Dumitru Dogaru, directorul Direcţiei Studii din Minister, arăta: „Regulamentul monahal al BOR (1953) prevede că nimeni nu poate fi tuns în monahism decât la vârsta de 21 ani (art. 18) şi că minorii nu pot fi primiţi în mănăstire decât cu consimţământul părinţilor sau al tutorilor (art. 11, alin. 1). Deşi intrarea în mănăstire, ca novice, nu reprezintă încă o schimbare perfectată a stării civile a respectivului, totuşi ea implică acte de voinţă manifestată printr-o hotărâre privitoare la starea civilă“. Faţă de această situaţie, Dogaru propunea: „Cum însă în spiritul ordinii de drept a statului nostru nu pot fi îngăduite minorilor nici un fel de acte în materie de stare civilă, nu se poate permite nici intrarea lor în mănăstire şi nici în monahism, fiindcă acest act echivalează cu o hotărâre de aceeaşi natură cu orice act în materie de stare civilă, producând efecte similare cu acelea ale unui astfel de act. […] Pe temeiul celor arătate mai sus şi dat fiind că recrutarea monahilor nu este reglementată în conformitate cu legislaţia RPR, socotim necesar ca Ministerul să lămurească conducerea BOR asupra următoarelor: a) Minorii să nu fie primiţi în mănăstire ca novici; b) Să se comunice Ministerului Cultelor atât cazurile de intrare în noviciat, cât şi cazurile de tundere în monahism, pentru că aceasta echivalează cu angajarea în serviciul Bisericii a unor persoane deodată cu schimbarea stării civile şi sociale a lor; c) Să se comunice Ministerului Cultelor atât cazurile de ieşire din noviciat, cât şi cele de părăsire a monahismului, acestea reprezentând ieşiri din serviciul Bisericii şi iarăşi schimbări în starea civilă şi socială a respectivilor“. În acest sens, în iulie 1953 Ministerul era informat că, în mănăstirile Polovragi şi Brâncoveni, mai mulţi minori intraseră ca fraţi. Faţă de această situaţie, directorul Dumitru Dogaru cerea împuternicitului teritorial următoarele: „1) Să identifice toţi copiii aduşi în mănăstiri: nume, localitatea, părinţii; 2) Pentru cei din regiune să ia contact cu sfaturile populare din satele de origine ale copiilor, pentru ca acestea să determine pe părinţii lor să-i readucă acasă; 3) Dacă printre ei sunt orfani, să trateze chestiunea şi cu secţia prevederi sociale a sfaturilor locale; 4) Pentru copii din alte regiuni să înainteze Ministerului lista lor. Pe baza acesteia, Direcţia împuterniciţilor urmează să dea aceleaşi dispoziţiuni (de la pct. 2 şi 3) împuterniciţilor din regiunile sau raioanele cărora aparţin copii; 5) Operaţiunea va fi discretă“. (Va urma)