Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (XXVII)
Probleme la Vladimireşti au apărut după 1948, atunci când regimul comunist a încercat prin diferite măsuri să controleze fenomenul care se propaga tot mai mult prin pelerinajele care se făceau la această mănăstire. Totodată, în decembrie 1949, Episcopul orădean Nicolae Popovici avea dezlegare să hirotonească ca ierodiacon pe tânărul său ucenic Ioan Iovan. Acesta se va remarca prin predica extrem de severă la adresa regimului comunist, care în esenţă o copia pe cea a mentorului său. De aceea, după scoaterea din scaun a Episcopului Nicolae al Oradiei, duhovnicul de la Vladimireşti va fi tot mai urmărit de către organele de represiune.
În acelaşi timp, în formă de samizdat, circulau vedeniile maicii Veronica, care prin conţinutul profetic împotriva statului comunist erau considerate „subversive“. Un ultim element care a determinat Securitatea să acţioneze în forţă împotriva Mănăstirii Vladimireşti a fost prezenţa maicii Mihaela Iordache, ca secretară, cunoscută că în tinereţe activase în Mişcarea legionară şi că era sora lui Nicoară Iordache, unul dintre liderii legionari ucişi în 1939 în lagărul de la Miercurea Ciuc.
Toate aceste elemente din complexul puzzle reprezentat de cazul Vladimireşti au condus treptat la o uluitoare mişcare în masă a pelerinilor către mănăstirea considerată o fortăreaţă în faţa politicii ateiste a regimului. Dar în acest caz s-au făcut simţite anumite practici liturgice pe care preotul Ioan Iovan le folosea, considerând că îşi au obârşia în Liturgica ortodoxă din Bizanţ, dar pe care istoria le făcuse uitate. Este vorba de mărturisirea în public şi împărtăşania deasă, practici de care ieromonahul Ioan se folosea pentru a face faţă mulţimilor de credincioşi care se revărsau către Vladimireşti. Aceste practici au fost combătute de unii monahi, precum părintele Cleopa Ilie, care într-o corespondenţă cu Episcopul pensionat Nicolae Popovici de la Cheia arăta că acestea nu sunt conforme cu tiparul liturgic ortodox şi că este bine ca lucrurile să se îndrepte la Vladimireşti. Iniţial, această corespondenţă fusese privată, dar în 1953, în parte a fost publicată în revista „Studii teologice“, alături de alte materiale teologice în această problemă, tocmai pentru ca monahii şi monahiile din Patriarhia Română să nu alunece pe o pantă greşită.
În acest context, pentru autorităţile statului apărea o posibilitate de stopare a fenomenului de la Vladimireşti cu instrumentele pe care Biserica le avea la îndemână. Securitatea dorea cu orice preţ anihilarea activităţii monahale de la Vladimireşti şi a întregii influenţe care se propaga tot mai mult în mănăstiri din România. Iar pentru aceasta, Securitatea a trecut la aplicarea unui plan complex de inducere a unui conflict între obştea de la Vladimireşti şi conducerea bisericească. (Va urma)