Monahul mărturisitor Nicolae Steinhardt de la Rohia

Cu ani în urmă, spuneam că sunt slujitori străluciţi care schimbă, prin viaţa, trăirea şi activitatea lor, istoria unei mănăstiri, a unui ţinut sau chiar a unei ţări. Aşa a fost arhimandritul Cleopa Ilie, cunoscutul misionar, care a dus în lumea întreagă faima Schitului Sihăstria, devenit, între timp, vestita mănăstire din ţinutul Neamţului.

La fel s-a întâmplat şi cu Mănăstirea Rohia din judeţul Maramureş, a cărei istorie se apropie de 100 de ani. În acest loc binecuvântat au vieţuit monahi şi mari duhovnici care au îmbinat rugăciunea cu misiunea, lucrarea administrativ-gospodărească cu cea pastoral-misionară. Printre aceştia se numără şi monahul Nicolae Steinhardt, care a făcut pentru Rohia ceea ce a realizat arhimandritul Cleopa Ilie la Sihăstria. Numele său a fost asociat, începând cu anul 1980, cu Mănăstirea „Sfânta Ana“ - Rohia din Ţara Lăpuşului, sporindu-i în mod uimitor renumele.

Monahul Nicolae s-a bucurat de prietenia unor oameni adevăraţi

Pe de altă parte, Mănăstirea Rohia i-a dăruit lui Nicolae Steinhardt liniştea dorită, dar şi bucuria întâlnirii cu Hristos Domnul. După ce a devenit monah, la 16 august 1980, viaţa cunoscutului om de cultură s-a schimbat foarte mult. Preocupările lui au început să se îndrepte către domeniul cunoaşterii creştine şi monastice, aducând, astfel, o mare contribuţie la îmbogăţirea spiritualităţii şi culturii creştine de la sfârşitul veacului al XX-lea.

Au trecut 20 de ani de când monahul Nicolae Steinhardt s-a mutat la Domnul. Numele lui a devenit foarte cunoscut, mai ales după reeditarea, în multe ediţii, a Jurnalului fericirii, care reprezintă testamentul său literar, precum şi a altor cărţi apărute postum, prin grija unor vieţuitori ai Mănăstirii Rohia sau a unor confraţi din lumea literară.

Monahul Nicolae s-a bucurat de prietenia unor oameni adevăraţi, cărora le-a încredinţat o bună parte a scrierilor sale. Numai aşa au putut scăpa de furia şi cenzura comunistă multe texte care, însă, au văzut lumina tiparului, postum, după anul 1990.

Itinerariul spiritual al monahului Nicolae Steinhardt a fost unul binecuvântat de Dumnezeu. Stabilindu-se la Rohia, el n-a aflat în această oază monahală doar liniştea de care avea nevoie, ci şi privilegiul de a fi pomenit, atât în timpul vieţii, cât şi după trecerea la cele veşnice, în rugăciunile stăruitoare ale obştii. Cel mai mare dar pe care-l poţi face cuiva este pomenirea la Sfânta Liturghie. Iubirea faţă de om se arată mai ales atunci când nu mai este alături să-ţi poată răsplăti în vreun fel. Şi din acest punct de vedere, sufletul monahului Nicolae se bucură întru împărăţia lui Dumnezeu, aflându-se în rugăciunile şi neuitarea obştii de la Rohia şi nu numai.

Fraţii din cinul monahal al Mănăstirii Rohia, în frunte cu Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, au păstrat permanentă amintirea şi lucrarea monahului Nicolae şi au iniţiat tipărirea Integralei Steinhardt, din care au apărut deja primele cinci volume. Foarte bine primite în spaţiul cultural românesc, publicaţiile au suscitat numeroase cronici care au vorbit despre monahul cărturar, dar şi despre lecţia de recunoştinţă şi preţuire oferită de Mănăstirea Rohia.

Opera lui Steinhardt, precum lumina din sfeşnic

Slujirea pe care şi-a asumat-o Nicolae Steinhardt aşezându-se sub jugul cel bun al Mântuitorului a fost răsplătită cu aceste daruri concretizate prin multele tipăriri ale operei sale şi în special a celei care are legătură cu învăţătura creştină şi monahală. Ucenicii lui întru ale literelor au devenit, în aceşti ani, biografi şi editori specializaţi, preocupaţi în mod constant de opera steinhardtiană, pe care au pus-o în valoare, precum lumina aşezată în sfeşnic care luminează tuturor.

În răstimpul celor două decenii s-au organizat numeroase simpozioane, lansări de carte, serate literare şi momente omagiale în care s-a vorbit despre omul, monahul, scriitorul şi misionarul Nicolae Steinhardt.

Într-una din vacanţele făcute în timpul studiilor seminariale, am poposit şi la Rohia. Era în luna iulie, cu 25 de ani în urmă, într-o seară caldă şi liniştită. Întâmplarea a făcut să-l întâlnesc pe monahul Nicolae, care ne-a fost ghid în mănăstire şi mai ales în bibliotecă. Într-o încăpere nu prea spaţioasă se aflau multe dulapuri cu cărţi felurite şi numeroase albume preţioase şi rare. Cele mai multe dintre ele proveneau din biblioteca personală a părintelui Nicolae, care era, de fapt, şi sufletul preocupărilor culturale ale mănăstirii maramureşene. Ne-a arătat fiecare colţişor, a scos din rafturi cărţile, le-a deschis, ne-a citit câte o dedicaţie şi ar fi fost în stare să rămână cu noi încă vreme îndelungată în spaţiul bibliotecii. L-am întâlnit, după cum am amintit şi altădată, la slujba Miezonopticii pe care monahii de la Rohia o săvârşeau fără Utrenie (distinctă) la trecerea dintre zile. A citit în întregime lecturile rânduielii liturgice, bucurându-se că-i poate aduce lui Dumnezeu laudă. A doua zi, a participat la Sfânta Liturghie şi a apreciat cântarea specifică şcolii de muzică nemţene. Monahul Nicolae de la Rohia şi-a adus aminte de mine un an sau doi mai târziu, când mi-a trimis, printr-o cunoştinţă, ultima sa carte însoţită de un cuvânt de mângâiere. I-am scris o scrisoare de mulţumire la care am primit şi răspunsul aşteptat. Avea un scris ordonat; mi-l amintesc şi acum aşternut pe o pagină întreagă. Din păcate, scrisoarea nu s-a păstrat.

Amintirea monahului care a devenit cunoscut mai ales după 1990 mi-a fost întotdeauna la inimă nu doar pentru renumele său din ultima vreme, ci mai ales pentru deschiderea sufletească ce ne-a arătat-o în timpul pelerinajului la Mănăstirea Rohia.

Monahul abia cunoscut odinioară a devenit de-a dreptul vestit

În primăvara anului 1989, înainte de Duminica Sfintei Cruci, a treia din Postul Păresimilor, cu toată cenzura care funcţiona, am aflat de trecerea la cele veşnice a monahului Nicolae de la Rohia. Din întâmplare (sau poate nu), eram „de rând“ în ziua aceea la predică. După ce-am vorbit despre înţelesurile Sfintei Cruci şi despre modelul pe care ni L-a oferit Hristos, ducându-Şi Crucea până la capăt, pe Golgota, am amintit şi de crucea monahului Nicolae Steinhardt. Biserica era plină de monahi (numeroşi atunci), elevi seminarişti şi credincioşi. Fără să fac un act de bravură, pot spune acum că am avut curaj vorbind atunci despre un nume interzis. De fapt, interzis era orice slujitor al Bisericii, mai mare sau mai mic, care constituia un potrivnic al regimului de atunci, abuziv şi ateu. Unul dintre părinţii Mănăstirii Neamţ, prezent în 1989 la slujba din Duminica Sfintei Cruci, mi-a amintit recent de nota aparte a predicii în care l-am omagiat pe monahul Nicolae Steinhardt.

Au trecut 20 de ani de atunci! Monahul abia cunoscut publicului larg a devenit de-a dreptul vestit. Cărţile şi numele lui se află pretutindeni, nu doar în mediile bisericeşti, ci şi în cele culturale, naţionale şi internaţionale. Monografii, cronici, dicţionare, evocări, emisiuni de radio şi televiziune înfăţişează oamenilor cetăţii un monah sincer, deschis, care a abordat într-un mod admirabil cuvintele Mântuitorului ce i-au robit inima. Din clipa în care le-a auzit, n-a mai căutat altceva. Era comoara de mare preţ a vieţii sale, ascunsă într-o ţarină, pentru care a vândut tot ce avea şi a cumpărat ţarina aceea.