Munca în folosul obştii s-a demodat

La noi, comunismul a făcut din munca patriotică şi voluntariatul "obligatoriu", care altfel ar fi însemnat interes pentru semeni, o caricatură a "binelui pentru întregul popor". Astăzi, la 20 de ani de la căderea sistemului, românii încă au probleme la nivel de civism. Încă lucrează în ei reminiscenţele vechilor obligaţii şi umilinţe, aşa încât rar face cineva ceva pentru binele obştesc, pentru că acum totul e pe bani sau "fac şi eu dacă fac şi ceilalţi, că doar nu sunt mai fraier".

Cu ocazia ninsorilor abundente de anul acesta, am constatat nivelul scăzut de civism la care s-a ajuns. La un moment dat, pe străduţele dintre blocuri era un adevărat patinoar, permanent era pericol de accidente, dar nimeni nu făcea nimic. Nici măcar în perimetrul din care o maşină în mers ar fi putut aluneca şi intra în maşinile parcate în faţa vilelor proprii nu ieşeau oamenii să arunce nişte sare sau să spargă gheaţa. Am ajuns exact în punctul opus în care eram la începuturile comunismului - probabil ca un efect al exagerărilor de atunci, când totul era un hei-rup naţional şi-o încordare stahanovistă fără de sfârşit. Un alt exemplu al lipsei de civism îl văd pe un trotuar de lângă bloc. Pe acolo, unele maşini ies dintr-o parcare improvizată, dar printr-un loc atât de îngust, încât abia se strecoară între gardul exterior (garduri avem peste tot, doar!) şi crengile care ies prin gardul de pe cealaltă parte a trotuarului. Nimeni dintre cei care ies curent pe acolo nu ia iniţiativa să tundă acele câteva crengi de care se feresc toţi ca să nu le zgârie maşinile. Ar fi o treabă de câteva minute. Muncitori din toate ţările, uniţi-vă! Pe vremuri era invers, parcă prea mult se cerea să se lucreze în regim de voluntariat, de multe ori acel "voluntariat" obligatoriu, cu soldaţi sau oameni ai muncii scoşi din întreprinderi să dea zăpada sau să măture frunzele de pe traseul pe care mergea Tovarăşul. Într-o astfel de situaţie au fost părinţii mei, când la întreprindere s-a anunţat că se va ieşi la muncă patriotică. Taică-meu, inginer, şi alţi colegi cu studii superioare şi medii au fost puşi să măture frunze în plină toamnă. Iar puţin mai încolo stăteau sprijinite în mătură şi se hlizeau muncitoarele de la salubritate. O amintire, personală de data aceasta, este cu munca voluntară de la bloc. Era în 1983, abia ne mutaseră în blocul proaspăt construit, dintr-un cartier bucureştean, când s-a anunţat că locatarii care doresc pot ieşi să amenajeze grădina din faţa blocului, un loc plin de bolovani. Acolo m-am cunoscut cu Marius, cel mai vechi prieten. Eu aveam 11 ani, el 9, am dat să iau o găleată de pietre, dar, când să o ridic de jos, a apucat-o şi el. A început cearta, fiecare voia să se remarce. A intervenit taică-meu, salvator, cu ideea să o ducem amândoi. De atunci am rămas prieteni. Grădina a fost amenajată curând şi n-a murit nimeni, ba chiar s-au cunoscut şi oamenii între ei cu ocazia asta, s-au încropit primele prietenii ce aveau să dureze o viaţă. Poate tot la o categorie apropiată de munca voluntară se pot încadra şi activităţile şcolare de strâns maculatură, fier vechi, castane, sticlă, care se desfăşurau în vremea comunismului. Bine, că se exagera îngrozitor, punându-se nişte copii să care câteva kilograme de fier, în timp ce pe marginea căilor ferate vedeai sute de tone ruginind în ploaie, e alt aspect. Dar ideea care mi se pare că s-ar impune ar fi preocuparea pentru a se cultiva şi interesul comun, dincolo de cel strict particular. Acum, în democraţie, totul se face contra cost, contractual şi instituţional. Iar dacă un primar nu încheie contracte cum trebuie, străzile rămân îngheţate toată iarna. Nimeni nu mai mişcă un pai, nu dă o mătură, o lopată, nu aruncă o mână de sare la intrarea în bloc, toţi merg ţinându-se de garduri şi înjurând. Înainte nu-şi punea nimeni problema că, dacă el şi încă patru vecini fac ceva pentru bloc şi trei nu fac, ei cad de proşti şi ăia trei râd de ei. Acum am întâlnit această idee foarte des. Poate această situaţie vine dintr-un cumul de factori: pe de o parte, exagerările din comunism, în care se scotea în faţă acea falsă preocupare exclusivă pentru binele tuturor. Nu se recunoştea că omul are şi interese particulare, personale, pe lângă cele de grup. Iar, pe de altă parte, o vină majoră o are anomalia doctrinei comuniste, care încerca să ridice nivelul spiritual al "omului nou" în absenţa totală a lui Dumnezeu şi a credinţei în El. Adică, i se cerea omului nici mai mult, nici mai puţin decât să fie un fel de sfânt ateu, un model de moralitate perfectă, un generos care să pună mereu interesele de grup deasupra celor personale, să simtă că nu el trebuie să aibă în primul rând, ci societatea să prospere, mergând "pe cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres" şi abia apoi aceaste culmi se vor coborî şi la el. Credinţa, singura pe baza căreia omul se poate schimba cu adevărat în bine, având motivaţii puternice şi transcendente, era repudiată, punându-se în loc nişte idei de mucava, lozinci seci în care foarte repede n-a mai crezut nimeni. Urmarea a fost o ipocrizie generală, iar după căderea sistemului, o delăsare şi un dezinteres la fel de adânci. Din aparenta preocupare pentru "binele întregului popor" am intrat direct în turnul de fildeş al egoismului şi am trântit uşa în spate, grea, ca o piatră de mormânt.