„Muzica bisericească este o mărturisire de credinţă“

În prezent una din cele mai mari voci ale scenei lirice craiovean, soprana Diana Ţugui reuşeşte în fiecare clipă să nu uite că Dumnezeu este Cel care i-a dat un mare dar. La educarea talentului său au participat deopotrivă determinarea şi sensibilitatea pentru frumos. În felul acesta, artista a reuşit totdeauna să aşeze muzica dincolo de meserie, într-un rezonant şi armonios "mod de a fi".

Fără îndoială că în glasul dumneavoastră Dumnezeu a pus un mare dar. Când şi cum aţi simţit pentru prima dată această chemare, această dragoste pentru muzică? Cred că este destul de greu să identific un moment anume în existenţa mea în care am conştientizat acest dar. Cred că acesta este, de fapt, secretul în a "fi dăruit", să simţi că ceea ce faci este parte din tine. Să nu concepi un alt mod de a trăi, o altă cale de a te exprima… Ce pot să vă spun este că muzica a făcut întotdeauna parte din viaţa mea. Iar familia m-a încurajat neîncetat să urmez această cale. Ce vreţi mai mult, dacă până şi motanul meu face vocalize odată cu mine?! Am ajuns la concluzia că, dacă în ceea ce faci urmezi un raţionament sau un calcul, înseamnă că nu ţi-ai găsit încă drumul. E mare păcat, pentru că Cineva, acolo Sus, a avut grijă ca fiecare din noi să avem un dar şi un rost în viaţă. Aceasta este marea încercare: să nu irosim şansa pe care fiecare om o are întipărită în matricea sufletului său. Toată viaţa nu încercăm decât să ne ridicăm la înălţimea aşteptărilor Lui. "Doza zilnică de "pasiune" - ingredientul principal în "artă"" Muzica: pasiune, artă, mod de a fi sau meserie? Care dintre acestea s-ar potrivi pentru ceea ce faceţi şi de ce? Probabil că, atunci când faci ceva cu toată fiinţa ta, termenii îşi pierd importanţa. Oricum ne agăţăm prea mult de cuvinte şi am uitat să privim dincolo de ele! Dacă aş spune că am descoperit o "meserie" ce defineşte "modul meu de a fi", a cărei doză zilnică de "pasiune" a devenit ingredientul principal în "arta" de a descifra "marea muzică", probabil că nu aş fi prea departe de adevăr. Să urmezi un ţel nu este deloc uşor. Să ai tenacitatea de a o lua în fiecare zi de la capăt, să încerci neobosit să-ţi depăşeşti propriile limite, să accepţi că ai zile bune şi zile rele, să îţi recunoşti greşelile şi să nu te laşi copleşit de ele, dar să ai eleganţa de a nu te lăsa ameţit de succesele efemere ale scenei cred că este mare lucru. Toate acestea le înveţi singur, în faţa partiturii căreia trebuie să-i dai viaţă, în faţa notelor cărora le dai glas şi în faţa publicului ce nu vrea decât să cunoască şi să descopere frumuseţe. Cu siguranţă că cel mai greu pentru noi, artiştii, este să ne luăm în serios şi să nu ne lăsăm copleşiţi de necazuri, de cinism. Să nu ne lăsăm învinşi de propriile noastre frustrări şi să ne păstrăm convingerea că avem ceva de spus. Dovadă că asta se întâmplă este felul în care ne aşteaptă şi ne primeşte publicul. El nu poate fi minţit niciodată. Ce vede dincolo de machiaj şi costume, ce simte emoţia adevărată şi răsplăteşte aşa cum se cuvine forţa de convingere. Pentru că trebuie să-i convingi pe cei din sala să ţi se alăture în trăirea unei experienţe din care poate rămâne doar un gând, un motiv, o percepţie… Vorbiţi-ne despre cunoscutul dicton "se cântă cum se vorbeşte"? Cum ar trebui înţeles de un tânăr talentat care păşeşte pentru prima dată în agora muzicii clasice? Acest dicton are legătură cu simplitatea, cu naturaleţea. Vorbitul nu implică un efort, ci doar cunoaştere. În arta vocală se fac adesea referiri la naturaleţea modului de a vorbi. Un pas important în cunoaşterea principiilor de bază ale tehnicii vocale este acela de a conştientiza că "a cânta" nu este sinonim cu "a se strâmba". Orice "poză", orice încercare de a copia un stil sau altul, o voce sau alta, sunt dăunătoare. Cântatul nu presupune o încordare a gâtului sau a maxilarului. De fapt, în momentul în care cântăm, funcţionăm ca nişte instrumente. Aerul face să vibreze corzile vocale. Nu noi producem sunetele, ci aerul ce ne străbate. De aceea tragem aer în piept înainte de a vorbi. "Pe scenă, dăruirea trebuie să fie totală" Învăţătura Bisericii noastre, referindu-se la cântarea de factură eclesială, vorbeşte despre o jertfă a buzelor. Poate fi socotită cântarea, muzica interpretată vocal, o jertfă? O implicare a întregii fiinţe spre împlinirea unui ţel care de multe ori ne depăşeşte şi nu îl putem înţelege decât în felul acesta? În momentul în care cântăm, fiinţa noastră intră în rezonanţă cu energia divină. Pentru ca jertfa artistului să fie primită de marele public, acolo, pe scenă, dăruirea trebuie să fie totală. Doar aşa focul sacru al trăirii autentice te poate purifica şi îndreptăţi să revii iară şi iară în faţa publicului. De multe ori, tot acest parcurs se poate dovedi riscant. Epuizarea te poate copleşi, însă, în acelaşi timp, întreaga experienţă te încarcă cu o energie extraordinară, pe care ştii că nu o poţi găsi nicăieri altundeva. Este un flux continuu pe care, odată ce l-ai simţit, nu-l poţi uita şi vei face orice sacrificiu pentru a fi din nou acolo, pe scenă, arzând pentru un ţel mai presus de tine. Cântarea bizantină - "o muzică a absolutului" De curând aţi avut o frumoasă colaborare cu grupul psaltic al Catedralei mitropolitane din Craiova, alături de care aţi interpretat un buchet de colinde dedicat persoanelor nevoiaşe. Cum priveşte soprana Diana Ţugui muzica bizantină, cântarea bisericească? Este o muzică a absolutului. Expresie a liniştii interioare şi a conştiinţei divinităţii. Cu greu pot să vorbesc despre emoţia pe care o simt atunci când păşesc într-un sfânt lăcaş unde se cântă. Ştiţi, uneori, nouă, muzicienilor, ne e destul de greu să ascultăm muzica fără să simţim cum se activează, independent de voinţa noastră, un soi de "radar" subconştient ce bruiază modul în care percepem sunetele. Dacă vreţi, este un soi de deformare profesională. Trebuie să mărturisesc că niciodată n-am simţit asta în Biserică, ascultând muzică bizantină. Această "mărturisire" a credinţei se situează undeva dincolo de tehnici, reguli şi tot ceea ce în mod obişnuit ne îngreunează calea către Adevăr. Şi încă ceva, am studenţi care au absolvit Facultatea de Teologie. Pot să spun că este o reală bucurie să-i îndrum şi să fiu martoră a bucuriei şi plăcerii lor de a cânta. Credeţi că există sau poate exista vreo legătură între muzica clasică şi cântarea de strană? Fără îndoială, cântarea de strană a constituit o sursă de inspiraţie majoră pentru mulţi compozitori români. Chiar am avut ocazia să interpretez roluri cu rădăcini adânci în muzica bizantină, mă refer la opera "Dramă la Mănăstire", de Constantin Ungureanu, şi la Oratoriul "Patimile şi Învierea Domnului", de Paul Constantinescu. Am văzut astfel cum cântul de strană poate fi polifonizat şi armonizat într-un discurs perfect, ce contopeşte tradiţia bizantină cu cea a muzicii vest-europene. De exemplu, îmi amintesc cu deosebită plăcere cum descopeream în Oratoriul de Paul Constantinescu motive de o frumuseţe nealterată, scoase la lumină cu grijă de colecţionar. Am avut chiar un sentiment de mândrie că particip la un astfel de concert pe scena Filarmonicii "Oltenia", în care simţeam că patrimoniul muzical bizantin era reevaluat. Lui Paul Constantinescu îi datorăm o muzică nemaiauzită, originală, românească, având la bază stiluri diferite, doar aparent opozabile. Iar opera sa este una perfectă şi va rămâne un veritabil model de studiu pentru generaţiile următoare. În final, vorbiţi-ne în câteva cuvinte despre viitoarele dumneavoastră proiecte de viitor? Planuri sunt şi vor fi mereu, dar am încredere că ceea ce este cu adevărat important în existenţa mea nu ţine de nici o planificare, ci este legat de ceea ce mă face puternică şi fericită.