„Nădejdea cea în Hristos este dulcea aşteptare a vieţii veşnice“

Omul este o fiinţă orientată spre viitor, care îşi trăieşte viitorul cu nădejde, ştiind că viaţa de pe pământ este doar o pregustare a bunătăţilor cereşti viitoare. De aceea, nădejdea este virtutea ce urmează credinţei şi este considerată ca ţinând locul de mijloc între credinţă şi dragoste. Virtutea nădejdii este absolut necesară, pentru că o credinţă fără nădejde nu este mântuitoare. Despre importanţa şi roadele acestei virtuţi ne va vorbi, în interviul următor, părintele protosinghel Serafim Mihali, stareţul Mănăstirii Bisericani, din judeţul Neamţ.

 

Preacuvioase părinte, ce este nădejdea?

 

Nădejdea este una dintre cele trei virtuţi teologice enumerate de Sfântul Apostol Pavel: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea“ (I Corinteni 13, 13). Nădejdea în Dumnezeu este dorul arzător şi aşteptarea cu încredere a împlinirii tuturor celor făgăduite de Dumnezeu omului care face voia Lui, fiindcă „nemincinos este Dumnezeu“. Importanţa nădejdii, ca virtute, este prezentată foarte frumos în Psalmul 24, 2: „Spre Tine am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac“ şi la Ieremia 17, 7: „Binecuvântat fie omul care nădăjduieşte în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul“.

 

„Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute.“ Care este legătura între credinţă şi nădejde?

 

Virtutea nădejdii se naşte din credinţa adevărată în Dumnezeu, aşa cum copacul odrăsleşte din rădăcină. Credinţa adevereşte bunătăţile făgăduite şi putinţa de a le avea, iar nădejdea ne face să le dorim şi să le aşteptăm. Din experienţă, observăm că nădejdea şi credinţa coexistă în sufletul omului. Prin urmare, împuţinarea credinţei duce la deznădăjduire şi invers. Însă, ştim şi faptul că nădejdea în Dumnezeu este cu atât mai prezentă în suflet, cu cât grija pentru cele văzute, trecătoare este mai puţin prezentă. De aceea spune Mântuitorul: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut“. Din nefericire, se întâmplă, adesea, tocmai invers: cu cât grija pentru cele materiale este mai mare, cu atât nădejdea în viaţa veşnică şi cele nemateriale scade în intensitate. Credinţa este, aşadar, nedespărţită de nădejde şi împreună îl ajută pe om să dobândească viaţa veşnică.

Care sunt principalele roade ale virtuţii nădejdii?

 

În primul rând, cel care are nădejde în Dumnezeu rămâne neclintit în faţa ispitelor, liniştit şi răbdător în necazuri şi în faţa morţii. Dacă ştim să-L ascultăm şi să-L simţim, Dumnezeu ne face să înţelegem că El este alături de noi şi ne ajută să trecem peste orice necaz,  cu condiţia să fim răbdători în aşteptarea ajutorului şi a celor făgăduite nouă. Dreptul Iov a fost răbdător tocmai datorită bucuriei ce o simţea nădăjduind în răsplata viitoare. Dar virtutea nădejdii, prin însăşi natura sa, îndeamnă pe om la fapte bune şi la practicarea celorlalte virtuţi.

 

Este nădejdea un dar divin?

 

Desigur, nădejdea creştină este un dar al lui Dumnezeu, care se pogoară în inima omului, ca o iluminare a Duhului Sfânt. Din păcate, mulţi dintre creştinii zilelor noastre nu conştientizează importanţa duhovnicească a nădejdii, ca dar dumnezeiesc, iar această nepăsare duce la îndepărtarea omului de Dumnezeu şi de aproapele.

 

Care sunt principalele cauze ale deznădejdii sau de ce îşi pierd oamenii nădejdea în Dumnezeu?

 

Dacă astăzi lumea, creată de Dumnezeu „bună foarte“, a devenit o lume a păcatului şi dacă ea pare că nu vrea să se întoarcă la „starea cea dintâi“, ci se adânceşte în fărădelegi şi păcate înfricoşătoare, s-ar părea că sunt motive să cădem în deznădejde, în dezamăgire şi în resemnare. Dar Sfântul Siluan Athonitul ne porunceşte: „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!“.

 

O primă cauză a deznădejdii este lipsa rugăciunii curate. În lumea aceasta, se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte, iar fără ajutorul lui Dumnezeu, omul nu poate câştiga, nu se poate învinge pe sine însuşi şi nu poate birui răul agonisit prin păcate. Ţine mintea mereu trează, luptă, smereşte-te, roagă-te, dar nu uita de Dumnezeu. Nu deznădăjdui niciodată, pentru că Hristos este întotdeauna cu noi, „până la sfârşitul veacului“ (Matei 28, 20). O altă cauză a deznădejdii ar putea fi nefrica de Dumnezeu şi de Judecata de Apoi. De aceea zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Şi ce multă frică au, în ziua aceea, cei ce vor sta în faţa Judecătorului şi mai vârtos când vor auzi glasul Lui... Aşa se teme şi sufletul, când va să se despartă de trup, căci, mergând la judecata cea înfricoşată a lui Hristos, îi este frică şi tremură“.

De ce îşi formează oamenii o falsă nădejde în această lume?

 

Răspunsul este simplu: din cauza puţinei credinţe. Oamenii se ataşează de lucrurile materiale şi mai puţin se îngrijesc de legătura lor cu Dumnezeu. Puţini sunt cei care doresc să-şi mântuiască sufletul şi lucrează, propriu-zis, pentru asta. Majoritatea iubesc mai mult plăcerile şi desfătările lumii şi nu-L iubesc pe Dumnezeu şi nici nu doresc să vieţuiască împreună cu El în veşnicie. Aşadar, cea mai gravă consecinţă în cazul oamenilor care nu nădăjduiesc în Dumnezeu este pierderea propriei mântuiri.

 

Ce folos dobândeşte cel care nădăjduieşte în Dumnezeu?

 

Paradoxal sau nu, prin iadul de aici putem dobândi raiul de dincolo. Asta, dacă vom şti să fructificăm şansa de a lupta, dacă vom vrea să luptăm. Lupta aceasta, în duh, cu propriile păcate este lupta adevărată a creştinului şi singura care îl duce în Împărăţia lui Dumnezeu. Nădejdea cea în Hristos este dulcea aşteptare a vieţii veşnice. De aceea, şi Sfântul Apostol Pavel le spune romanilor: „Deci, fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos... şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă“ (Romani 5, 1-5).

 

Cum se poate menţine vie nădejdea creştină în lumea de astăzi?

 

Mijlocul cel mai potrivit pentru întărirea şi împrospătarea nădejdii este rugăciunea stăruitoare (Iacov 5, 13). Rugăciunea stăruitoare este „securea deznădejdii“ (Sf. Ioan Scărarul) şi este solia nădejdii, trimisă să mijlocească, la Dumnezeu, fericirea veşnică - ţinta cea mai de pe urmă a nădejdii. Şi, după cum „credinţa fără fapte este moartă“, tot aşa şi nădejdea fără rugăciune este amorţită. O altă modalitate de a menţine vie nădejdea o menţionează Sf. Nicolae Velimirovici: „Cu post îmi bucur nădejdea mea în Tine, Domnul meu, Care ai să vii din nou“.

 

Astfel, omul care doreşte şi tinde spre unirea deplină cu Dumnezeu va întâlni întotdeauna credinţa, nădejdea şi dragostea, alături una de cealaltă: prin credinţă sufletul vede cu ochii minţii frumuseţile duhovniceşti, nădejdea întraripează şi ţine veghea neîncetată spre dobândirea acestora, iar dragostea le desăvârşeşte.