Nae Ionescu și membrii Rugului Aprins

Există câteva personalități ale interbelicului românesc care au influențat masiv cultura, uneori, și politica vremii, nu totdeauna în sens ziditor. Printre acele per­sonalități care au marcat semnificativ interbelicul românesc, fie și prin inducerea unei atitudini polemice, trebuie amintiți: Dimitrie Gusti, Nae Ionescu și Nicolae Iorga.

Despre relația lui Nae Ionescu cu Sandu Tudor am vorbit în „Ziarul Lumina” din 17 decembrie 2025. Vom continua mai jos cu câteva mărturii despre influența lui Nae Ionescu asupra altor (viitori) membri ai Rugului Aprins. Ca observație generală, se poate afirma că în ce privește membrii Rugului Aprins, aceștia nu erau nicidecum activiști în plan politic, astfel încât, în general, s-au ținut la distanță de derivele ideologico-politice, grave, ale lui Nae Ionescu. Dar, în ochii discipolilor, greșelile lui Nae Ionescu în plan politic, chiar dacă nu erau prizate, nu diminuau anvergura culturală a magistrului.

Personalitate despre care am mai scris aici, în „Ziarul Lumina” din 21 august 2024, Mitropolitul Tit Simedrea a fost cu adevărat un creștin autentic, a cărui amprentă, de cele mai multe ori discretă, a fost esențială pentru Biserica Ortodoxă Română din veacul XX. Încă din anii 1926-1935, când era Episcop-vicar de Bucu­rești, Tit Simedrea a avut o activitate prodigioasă, dedicată în special tineretului. Fiind îndrumător spiritual al A.S.C.R. (Asociația Studenților Creștini Români), Tit Simedrea s-a atașat în mod firesc la bună parte din activitățile acesteia.

A fost Tit Simedrea un discipol al lui Nae Ionescu? Nicidecum. Erau în relații amicale, poate chiar prieteni - ceea ce nu era deloc puțin lucru.

Un caz aparte este reprezentat de poetul, sociologul, economistul, filosoful Paul Sterian, despre care am scris aici, în „Ziarul Lumina”, 20 noiembrie 2024. Acesta a fost un reprezentant de seamă al gene­rației ’27 și, totodată, un discipol clar al profesorului Nae Ionescu. În rubricile sale din Cuvântul a scris filosofie, sociologie, proză, a polemizat, a făcut recenzii etc. Ulterior, Paul Sterian, grație geniului său administrativ-economic, a fost trimis de statul român în postul de consul la Washington și New York.

Bun prieten cu Mircea Vulcănescu, au decis împreună ca între filosofie, literatură și artă - pentru care erau realmente dăruiți, amân­doi - și științele economice, să aleagă economie, pentru că România avea nevoie exact de astfel de oameni calificați în acei ani. Și au performat ca economiști, amândoi.

Rezultă mai ales din cele două volume dedicate vieții și operei profesorului (Dora Mezdrea, Nae Ionescu, biografia, Editura Muzeului Literaturii Române, 2015) relația foarte apropiată dintre Paul Sterian și Nae Ionescu. Luau masa împreună uneori, se întâlneau acasă la profesor, la restaurante ori în redacție.

De altfel, putem deschide o paranteză aici pentru a preciza că relația dintre Nae Ionescu și discipolii săi, majoritatea, membri ai generației ’27, era cu totul atipică. Cum avea să procedeze și Constantin Noica cu Școala de la Păltiniș, relația dintre magistrul Nae Ionescu și discipoli era mai degrabă una de prietenie. Astfel, dincolo de științele economice, prietenul său mai tânăr, Paul Sterian, s-a remarcat de-a lungul vieții ca poet, prozator, gazetar și pictor. Paginile de filosofie scrise de Paul Sterian sunt puține și abia niște încercări. În pofida faptului că mentorul său era profesor de filosofie.

Ceea ce vreau să demonstrez prin această ultimă remarcă este că Nae Ionescu știa să plămădească în ucenicii săi exact talantul cel mai valoros. Este ceea ce remarcă și Mircea Vulcănescu în volumul său dedicat profesorului, Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut (Editura Eikon, 2009): „iscodirea posibilului închis în lucruri, adică împingerea lucrurilor la extrema lor limită de rezistență, trecerea lor de la ceea ce sunt la ceea ce pot fi, ori nu pot să fie”. Aceeași tendință spre explorarea ultimelor limite observă M. Vulcănescu și în cazul discipolilor pe care Nae Ionescu îi avea. Nu îndeajuns studiat, acest fenomen, care poate fi asimilat antropologiei religiei, îi aducea pe discipolii lui Nae Ionescu la explorarea și, pe alocuri, chiar extinderea limitelor proprii. De aici și performanțele uriașe la care au ajuns bună parte dintre aceștia.

Chiar dacă în ultimii ani ai vieții profesorului, relația dintre acesta și Mircea Vulcănescu s-a mai răcit, Vulcănescu este unul dintre discipolii săi cei mai străluciți.

În aceeași lucrare dedicată profesorului, Mircea Vulcănescu mai notează: „Ambianța a jucat totdeauna, la Nae Ionescu, rolul de filtru al posibilităților în stare să le treacă-n stare de eveniment, de act. Analiza lui împingea fiecare lucru la maximum în direcția lui proprie. Și astfel, oameni, evenimente erau nu numai desco­periți irezistibil în resorturile lor, ci erau și împinși la actualizare, la faptă, în sensul epuizării tuturor virtua­lităților care zăceau într-însele. Pentru câți oameni n-a jucat, oare, Nae Ionescu rolul acesta de revelator al lor înșiși, de descoperitor de vocații ascunse, sau de retezător iremediabil de avânturi lipsite de vocație! Pentru câți n-a fost stâlp de îndreptar; și pentru câți n-a fost piatră de poticnire”.

Rămâne o pasionantă temă de istorie culturală această cercetare a ecourilor și reflexelor declanșate de profesor în parcursul fiecăruia dintre discipoli. Cert este că în ceea ce privește aceștia câțiva, discipoli direcți sau doar apropiați și prieteni, precum viitorii membri ai Rugului Aprins (importanți, precum Tit Simedrea, Sandu Tudor, Paul Sterian, și marginali, precum Mircea Vulcănescu și Octav Onicescu), amprenta naeionesciană nu este totdeauna vizibilă.

Dar vorbeam mai sus despre atmosfera anilor 1920-1930, adică acei ani în care s-au format viitorii membri ai Rugului Aprins. Ei bine, nenumărați alții dintre cei care aveau să ia calea Rugului Aprins - Alexandru Mironescu poate fi un exemplu - s-au format și au trăit atunci, cu excepția studenților Rugului Aprins, care abia se nășteau (precum Andrei Scrima, născut în 1925). Ceea ce vreau să spun este că indirect, chiar dacă nu au fost discipoli direcți, precum Al. Mironescu, însuși faptul că au trăit în acei ani atât de puternic marcați de personalitatea lui Nae Ionescu a creat ecouri, valuri, de ordin spiritual, cultural, politic, care i-au amprentat. Fie și prin faptul de a respinge, de pildă, acțiunile și activitatea politică plină de greșeli și gafe a lui Nae Ionescu.

Oricum, conștient de relativitatea oricărui demers, fie acesta și metafizic, profesorul subliniază undeva la un curs modalitatea optimă a despărțirii de maestru (reprodus de M. Vulcănescu la finalul volumului sus-amintit): „Fiecare dintre înaintașii noștri este un om mort pentru noi și nu ne poate sluji cu nimic. Când privim lupta metafizică, suntem singuri. Nimic din ceea ce a fost înaintea noastră nu ne ajută. [...] Domnilor, să nu vă faceți iluzii, să nu credeți că dacă sunt de acord cu d-voastră acum suntem definitiv înțeleși. D-voastră, în măsura în care sunteți oameni vii, mă veți depăși pe mine și acordul de astăzi dintre noi - care poate să fie și din vecinătatea plăcută pe care o aveți, și din căldura de aci, și din lipsa de ocupație de afară, și din puținele preocupări lăuntrice -, acordul de astăzi este un acord factice; mâine nu va mai exista. Mâine mă veți depăși pe mine, chiar aveți datoria să mă depășiți, întrucât sunteți vii și întrucât eu trebuie să ajung la soluția absolută a felului meu de a vedea și trebuie să mor deci înaintea d-voastră”.