Narcisismul malign

Pe 5 martie 2013 se vor împlini 60 de ani de la moartea unuia dintre cei mai mari dictatori din istorie - Iosif Visarionovici-Stalin. Psihiatrii americani consideră că Stalin a suferit de ceea ce se cheamă "narcisism malign", sindrom manifestat la persoanele care se consideră superioare altora, căzând în propria adoraţie.

Născut în 1879, pe pământ caucazian, Stalin a sfidat dorinţa mamei sale de a se face preot şi, părăsind seminarul, a devenit agitator comunist, fapt pentru care a fost deportat patru ani în Siberia. După acest episod, l-a cunoscut pe Lenin şi a primit misiunea de a-i asigura protecţia. În acelaşi timp s-a ocupat de organizarea partidului, prilej cu care şi-a dovedit atât calităţile, cât şi defectele. Suferea de megalomanie, încercând să acrediteze ideea că este un supraom. Era mic de statură (avea 1,65 m), faţa ciupită de vărsat şi acoperită de pete roşii (peste ani, i s-au construit statui gigantice, atât în Uniunea Sovietică, cât şi în ţările ocupate). Era supraponderal, hipertensiv şi fuma continuu pipă. Părea total lipsit de sentimente omeneşti, fiind autorul moral, pentru executarea din ordinul său, a milioane (după unii zeci de milioane) de cetăţeni condamnaţi pentru crime împotriva securităţii statului, pentru impotrivire la colectivizarea agriculturii sau pentru că erau de alte etnii şi religii (de ex. ofiţerii polonezi). Cifrele nu includ milioanele de persoane care au murit în lagărele de muncă şi în închisori. Manifestările sale paranoice nu ar fi fost posibile, dacă nu ar fi reuşit să atragă în preajma sa o serie de indivizi cu structuri psihice asemănătoare, care i-au îndeplinit orbeşte ordinele. Tiranul suferea de fobia oamenilor, nesuportând prezenţa altora. Dormea îmbrăcat, pe un pat strâmt, iar în camera sa nu pătrundea nimeni. Muncea mult, perturbând ritmul biologic, inversând ziua cu noaptea. Ignora medicaţia prescrisă de medici şi se autotrata zilnic cu câteva picături de tinctură de iod într-un pahar cu apă. În 1945, în răstimp de cinci luni, a suferit trei infarcte de miocard, cărora le-a supravieţuit cu dificultate. În acelaşi timp, din cauza aterosclerozei, suferea şi de spasme intermitente ale arterelor cerebrale, însoţite uneori de microhemoragii (boala Alvarez). A avut halucinaţii, iar vorbirea i-a devenit dificilă, astfel că la Congresul al XIX-lea al Partidului Comunist luarea sa de cuvânt a durat mai puţin de zece minute. Alături de căderea fizică, Stalin suferea şi de un delir de persecuţie, fapt care l-a determinat să intenteze proces medicilor care îl îngrijeau, sub pretext că ar fi vrut să-l suprime. Din fericire, medicii presupuşi vinovaţi nu au mai ajuns să fie executaţi, deoarece, în noaptea zilei de 2 martie 1953, în timp ce se afla încuiat în apartamentul său din Moscova, a suferit o hemoragie cerebrală (care i-a afectat regiuni vitale ale creierului), însoţită de al patrulea infarct miocardic. După trei zile de comă, pe 6 martie 1953, radio Moscova a anunţat decesul. Îmi aduc aminte că, elev fiind, am fost scoşi în stradă, în ziua înmormântării sale, pentru a-l jeli, în timp ce şuierau sirenele, iar clopotele bisericilor au bătut minute în şir. Acest ceremonial funebru s-a desfăşurat concomitent în Uniunea Sovietică şi în toate celelalte ţări din lagărul comunist. Faptul că încă dinainte de al II-lea Război Mondial I.V. Stalin era bolnav de ateroscleroză ne face să ne gândim că unele dintre hotărârile sale din timpul războiului şi din anii care au urmat sunt urmarea unei personalităţi alterate, influenţate negativ şi prin agravarea maladiilor de care suferea. Psihiatrii americani consideră că Stalin a suferit de ceea ce se cheamă "narcisism malign", sindrom manifestat la persoanele care se consideră superioare altora, căzând în propria adoraţie. Acest diagnostic a fost aplicat şi altor personaje, ca Hitler, Mao, Ceauşescu şi Sadam Hussein. După cum se vede, "sindromul dictatorilor" se întâlneşte la unii dintre aceia care, prin forţa împrejurărilor, ajung în fruntea statelor şi îşi găsesc adepţi cu ajutorul cărora ajung să fie adulaţi de mase, să exercite beţia puterii, determinând uneori, prin hotărâri aberante, suferinţe greu de imaginat.