Naşterea Domnului, centrul lumii şi al timpului

Un articol de: † Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului - 21 Decembrie 2017

† IOACHIM,

Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi tuturor dreptmăritorilor creştini din această de Dum­nezeu păzită şi binecuvântată eparhie, har, milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu, iar de la noi părintească dragoste!

Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca Om în Betleemul Galileei la plinirea vremii (Gal.4, 4) este în­ce­putul mântuirii noastre. Întruparea lui Dumnezeu restaurează firea umană şi îl împacă pe om cu Creatorul său reaşezându-l în comuniune de iubire şi dialog cu Acesta. Mai mult, îi deschide perspectiva asemănării cu Arhe­tipul său, după cum Sfinţii Pă­rinţi mărturisesc: Dumnezeu Se face om pentru ca omul să devină dumnezeu după har. Hristos Dom­nul şi-a asumat liber firea umană, aşa cum şi omul primeşte darul mântuirii prin împreună- lucrare teandrică şi îşi asumă rolul de fiu răscumpărat al Părintelui ceresc.

Postul care preîntâmpină săr­bă­toarea Naşterii Domnului este­ o icoană a nevoinţei ce ne vor­beşte despre perioada precreş­tină - idolatră - a umanităţii aflate în aştep­tarea întrupării lui Mesia - Izbă­vitorul din robia mor­­ţii. În actua­li­tate, pentru creştinul contemporan, trăitor la răspântia curen­telor de opinie seculariste, într-o eră ce se vrea a descreştinării, a izolării actului de credinţă în perimetrul strict ecleziastic, această perioadă de 40 de zile este un timp al pre­gă­tirii pentru întâmpinarea Naş­te­rii tainice a aceluiaşi Prunc Dum­­nezeiesc în cadrul liturgic, în ieslea Altarului şi în sufletele noastre. Inima omului devine iesle în care Hristos Se naşte şi pen­tru aceasta ne ostenim prin post şi prin împlinirea faptelor mi­lei creştine - singurele care arată conţinutul sentimentelor noastre.

În această perioadă liturgică suntem asemenea magilor în căutarea Luminii nemateriale, sau a pelerinului spre veşnicie care, despătimit şi concentrat cu întreaga fiinţă, aleargă spre întâlnirea cu dumnezeiescul. Această călătorie este o întoar­cere din exilul vieţuirii păcă­toa­se, o neliniştită căutare a regă­si­rii de sine, a chipului în căutarea Arhetipului, a icoanei în căuta­rea modelului. La capătul acestui drum al reînnoirii ne aşteap­tă Pruncul Iisus, care ne spune că pentru a moşteni Împărăţia ce­rurilor, trebuie să ne schim­băm viaţa, să ne sustragem modului păcătos de consumare a timpului, să depăşim înţelegerea egoistă şi secularistă a existen­ţei, să ne smulgem mintea din robia spaţiului virtual şi să ne întoarcem la ceea ce suntem şi pentru ce am fost creaţi, la simplitatea sfinţilor şi nevinovăţia pruncilor.

Ca o încununare a slujbelor liturgice şi a nevoinţelor, colindul ne apropie parcă mai mult de atmosfera betleemică, de bucuria martorilor minunii Naşterii Dom­nului, el fiind o icoană muzi­cală a cântării sublime a coru­rilor în­gereşti, o nestemată ce împli­neşte patrimoniul spiritual al Orto­do­xiei, reînnodând peste timp an­sam­blul vocilor universale care cântă Creatoru­lui solfegii ale recunoştinţei. Din icoană melodică, colindul devine, în această peri­oadă penitenţială, o icoană a ne­voinţelor spirituale care se înalţă spre Pruncul din iesle ca un cântec de leagăn şoptit Celui care şi-a asu­mat crucea suferinţei din veş­nicie. Alături de colindători, preotul, ca apostol al lui Hristos, poar­tă icoana Întru­pării, vestind cre­dincioşilor naşte­rea Celui ce a mântuit neamul omenesc şi Care doreşte să ia chip în noi.

***

Iubiţii Mei fii şi fiice duhov­niceşti,

Sărbătoarea Crăciunului, ca icoană a timpului sacru, actuali­zează liturgic evenimentul Naş­terii Domnului, astfel încât noi devenim martori transfiguraţi, asemenea păstorilor şi magilor, în faţa noastră născându-se Hris­tos, iar noi aducându-I jertfa existenţei noastre smerite, zu­gră­vind prin aceasta, peste timp, icoana Naşterii Sale în Betleem.

Într-un text cunoscut sub denumirea de Protoevanghelia lui Iacov sau Evanghelia copilăriei lui Iisus (cel mai vechi text care atestă explicit pururea fecioria Maicii Domnului), în cap. al XVIII-lea, se relatează faptul că Iosif, după ce o adăposteşte pe Fecioara Maria în peştera din Betleem, merge să caute o moaşă evreică dispusă să ajute la naştere şi în acest timp are o revelaţie care surprinde Universul într-un mod extraordinar, percepe timpul suspendat, pe martorii Naşterii îi surprinde încremeniţi în nemişcare, iar relatarea lui pare descrierea unui tablou extraordinar ce captează în imaginea unei mirări, emoţia sfântă a martorilor şi a naturii.

Astfel, el spune că mergea fă­ră să înainteze niciun pas, aerul era încremenit de uimire, bolta cerului era nemişcată, păsările îşi încetară zborul, păstorii aşezaţi în jurul blidului mâncând nu mâncau, turma de oi care păş­tea în apropiere era nemişcată, mâna păstorului cu toiagul deasupra capului rămăsese încremenită, iezii rămăseseră cu boturile nemişcate deasupra apei, pentru ca apoi, dintr-o dată, toate să-şi reia mersul lor firesc. În acest tablou, locul de unde Iosif contemplă Universul încremenit devine centrul lumii, pentru că în acel punct se năştea Cuvântul Creator întrupat pentru a recapitula şi transfigura totul. Lumea se opreşte din cursul ei firesc pentru o clipă, rămasă în mirare, iar timpul se opreşte pen­tru a se umple de prezenţa Prun­cului dumnezeiesc şi a reporni răs­cumpărat în depănarea lui spre veşnicie. Este clipa care se în­finge în centrul lumii şi al tim­pu­lui şi la care se raportează găsin­du-şi sensul toate marile evenimente ale istoriei. Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca Om în istorie, taină din veac ascunsă şi singurul lucru nou sub soare, devine axa timpului şi sensul istoriei.

Acest tablou sublim relatat de Iosif în Protoevanghelia lui Iacov a inspirat pe iconari, iar Naş­terea în chip de Om a Fiului lui Dumnezeu şi nevoia omului de a percepe în mod concret mesajul dumnezeiesc au constituit peste timp argumentele şi fundamentele reprezentării iconografice al lui Dumnezeu, dând naştere icoanei în faţa căreia ne închinăm în această sfântă zi.

De altfel, Iconostasul, după măr­turia teologului rus Pavel Flo­rensky, zugrăveşte istoria mân­tuirii neamului omenesc, pe care o contemplăm de fiecare da­tă când participăm la slujbele Bisericii.

Aflată în centrul catapetesmei, icoana Naşterii Domnului concentrează în ea semnificaţiile celorlalte praznice împărăteşti şi anticipează toate evenimentele din viaţa lui Hristos, în ea fiind sugerat un continuu paralelism între cele două aspecte ale misiunii Fiului întrupat, cea mesia­ni­că şi cea eshatologică. Este o icoa­nă a naşterii şi a prevestirii morţii.

În centrul compoziţiei se află Maica şi Pruncul, reprezentaţi în faţa peşterii pentru a se sublinia faptul că evenimentul betleemic depăşeşte prin semnificaţii locul istoric unde s-a petrecut.

Întunericul sumbru al peşterii indică umbra păcatului şi a morţii care domneau peste ome­nire înainte de întrupare, dar mai reprezintă şi adâncul iadului. În acest sens, Întruparea es­te pusă de iconari în paralel cu Po­gorârea la iad, peştera fiind pre­figurarea mormântului din care Hristos a înviat. Pentru a ne mântui, Iisus Se coboară cheno­tic până la iad, unde răul zace în densitatea ultimă, pentru a elibera pe Adam şi toată omenirea care aştepta veni­rea Sa. Peştera, ieslea şi faşa de­vin astfel simbolurile smeririi Sa­le. Pruncul e reprezentat în alb, ca o pată de lumină pe fondul negru al peşterii căci El este Lumina lumii (In. 8, 12) care luminează în în­tuneric (In. 1, 5), iar scutecele par giulgiu, prefigurând pătimirile Sale, căci El nu este un prunc oarecare, ci Omul durerii (Isaia 53, 3). Maica - paradigmă a maternităţii şi fecioriei - e repre­zen­tată în centru, în dreapta Prun­cului (Ps. 44,11), îmbrăcată în veş­mân­tul purpuriu al împăra­ţilor bizantini, sugerând demnita­tea sa de Împărăteasă a cerului, iar cele trei stele din jurul capului ei sunt semnul pururea fecioriei. Ea priveşte contemplativ Pruncul, meditând la cuvintele dreptului Simeon (Luca 2, 35), iar mâinile aşezate în formă de cruce pe piept anunţă răstigni­rea Fiului său.

Îngerii apar în partea superioară a tabloului, unind cerul cu pământul, şi sunt reprezentaţi în calitatea lor de mijlocitori, ocrotitori şi veghetori ai oamenilor şi me­sageri în faţa Tronului Prea­sfintei Treimi.

Prezenţa celor trei magi arată faptul că sensul ultim al oricărei căutări şi ştiinţe omeneşti este contemplarea, adorarea lui Dum­nezeu, iar atitudinea lor orantă la căpătâiul Pruncului anunţă convertirea neamurilor la Bise­rica lui Hristos şi universalitatea mesajului evanghelic. Darurile oferite de ei ne conduc cu mintea la aromatele purtate de femeile mironosiţe care se vor îndrepta spre mormânt şi prefigurează misiunea arhierească a Prun­cului care Se va jertfi pe Golgota.

Dreptul Iosif este reprezentat în partea de jos a icoanei, ca personaj secundar, stând pe o piatră şi meditând tulburat şi îndoielnic la minunea Naşterii. În faţa sa, un bătrân gârbovit, îmbrăcat în haină de piele, a cărui atitudine şi înfăţişare trădează deghizarea diavolului, care ia chipul păs­to­rului Thyrros, sădeşte insinua­nt gânduri de îndoială în inima Dreptului Iosif, până ce Arhan­ghelul Gavriil îi va revela ade­vărul originii dumnezeieşti a Pruncului.

Aşadar, icoana Naşterii, ca o sămânţă ce germinează însutit, concentrează în ea întreaga operă de mântuire a umanităţii şi focalizează prezenţa martoră a întregului univers, cerul şi pă­mân­tul, îngerii şi oamenii, evreii şi pă­gâ­nii, umanitatea şi dumneze­i­rea. În prezenţa fragilă a Prun­cului dum­nezeiesc se pot vedea faptele mântuirii hristice - minu­ni­le, pre­dica, jertfa, moar­tea şi în­vierea - şi se confirmă adevărul evan­ghelic, care spune că în chi­pul inocent al unui copil stă concentrată Împărăţia lui Dumnezeu.

***

Iubiţii Mei,

Prezenţa lui Hristos asumată de fiecare persoană şi, prin ex­ten­sie, de fiecare popor a dat naş­tere unităţii de neam, împletind într-un mod sublim etosul şi religiosul în plămada fiinţei naţio­nale. În felul acesta, definitorie pentru un popor este exprimarea credinţei în acelaşi Dumnezeu, Care transcende timpul şi lumea şi este adevăratul izvor al uni­tă­ţii. Doar El poate da naştere unui popor ales ce îşi are patria în cer, iar limba comuniunii acestuia este iubirea născută din mirarea contemplării lui Dumnezeu.

De-a lungul istoriei sale neamul românesc a fost răstignit de multe ori, însă tot de atâtea ori a înviat, iar forţa care l-a determinat să renască de fiecare dată a fost credinţa sa curată şi profundă în Dumnezeu. Urmând fru­moasei iniţiative a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ro­mâne de a înnobila fiecare an cu o temă generică omagială şi comemorativă care să pună în valoare trecutul încărcat de glorie al acestui neam şi să dea continuitate şi sens faptelor înaintaşilor, vă amintim că anul 2018, care va începe peste câteva zile, a fost numit de către Pa­triarhia Română ca fiind Anul omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918. Cu acest prilej, în Arhie­piscopia Romanului şi Bacăului vor fi organizate manifestări cultural-religioase, care vor evidenţia jertfa înaintaşilor pentru unitate naţională şi de credinţă. În principalele locaţii unde au avut loc încleştări armate vor fi organizate simpozioane şi vor fi publicate materiale documen­tare. Toate aceste manifestări se vor constitui într-un tablou omagial dedicat memoriei neîntinate a personalităţilor care au ctitorit unitatea naţional-religioasă a poporului român.

Iubiţi credincioşi,

În finalul acestui cuvânt pastoral, vă invit cu părintească dra­goste să retrăim şi anul a­cesta bucuria sfântă a Cră­ciu­nu­lui în toată dimensiunea lui sa­cră, li­tur­gică, tradiţională a săr­bătorii. Să ne smerim precum Dumnezeu Care se întrupează pentru a ne înălţa, cu El şi prin El, la starea desăvârşirii duhov­niceşti.

După cum se ştie, sărbătorile creştine sunt zile ale lui Dum­ne­zeu coborâte din iubire la noi, ca să ne înalţe pe noi, tot pe calea iu­bi­rii, până la piscurile existenţei Lui.

Să încercăm, dragii mei, să redescoperim fondul neartificial al sărbătorii şi să ne lăsăm copleşiţi de misterul profund al evenimentului mântuitor care va vorbi despre el în noi, descoperindu-ne alte sensuri ale drumului nostru către asemăna­rea cu Dumnezeu. Naşterea Dom­nului să nu fie numai săr­bătoarea luminilor artificiale care opacizează lumina lui Hris­tos, ci să fie sărbătoarea luminii celei necreate pe care au desco­perit-o de-a lungul istoriei atâţia sfinţi ai Bisericii.

Al vostru arhipăstor şi puru­rea către Domnul rugător,

† IOACHIM,

Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului