Naşterea Maicii Domnului - începutul mântuirii noastre

„Ce vom aduce Ţie, Hristoase? Fiecare din făpturile cele zidite mulţumire aduce Ţie: îngerii cântarea, cerurile steaua; magii darurile; păstorii minunarea; pământul peştera; pustiul ieslea; iar noi pe Maica Fecioară.“ (Cântare la Naşterea Domnului)

Între adevărurile cele mai greu de pătruns de raţiunea omenească, care stau la temelia credinţei creştine, se află, alături de dogma Sfintei Treimi şi prezenţa reală a lui Hristos în Sfânta Euharistie, şi taina Întrupării Cuvântului (Ioan 1, 14). Taina aceasta reprezintă împlinirea sfatului celui mai înainte de veci a lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, realizat la „plinirea vremii“ (Galateni 4, 4), după ce umanitatea, cunoscând pe calea istoriei legile apăsătoare de existenţă ce au urmat căderii protopărinţilor, a ajuns la conştiinţa neputinţei de a se izbăvi prin forţele proprii de păcat. Dorinţa şi aşteptarea unui Răscumpărător (Facere 3, 15) a fost menţinută în special în rândul poporului ales prin profeţiile mesianice, fiind necesară totodată o pregătire îndelungată pentru ca, sub ocrotirea Providenţei, să se ajungă la apariţia în istorie a unei persoane care să atingă o asemenea culme a curăţiei încât păcatul să nu mai aibă asupra ei nici o putere. Şi această persoană avea să fie Fecioara Maria. Născută ca dar al lui Dumnezeu pentru rugăciunile stăruitoare ale Drepţilor Ioachim şi Ana, prin biruirea legilor firii, viaţa ei a stat încă de la început sub semnul sfinţeniei. Făgăduită lui Dumnezeu înainte de a fi născută, Fecioara Maria a fost dusă de maica sa la templul din Ierusalim încă de la vârsta de trei ani şi încredinţată arhiereului Zaharia, care a aşezat- o în Sfânta Sfintelor, locul în care nu intra decât arhiereul, o singură dată pe an şi unde ea s-a pregătit întru curăţie, rugăciune, cercetarea dumnezeieştilor Scripturi şi smerenie pentru marea taină ce avea să se săvârşească prin ea. În secolul al V-lea, Hrisip, un preot din Ierusalim, spunea despre Maica Domnului: „Un câmp acoperit de spini a produs crinul tău“. Înainte de vestirea îngerului că va fi maică a lui Dumnezeu, Fecioara Maria ajunsese la cea mai înaltă stare de curăţie pe care o putuse dobândi umanitatea până în acel moment, având însă rădăcini în acelaşi pământ, în aceeaşi natură umană. Şi, deşi asemenea tuturor oamenilor, se născuse şi ea cu păcatul strămoşesc, numai prin Maica Domnului singură umanitatea a arătat puterea sădită în ea împotriva păcatului, ocolind prin cuget treaz şi prin hotărârea dreaptă şi prin mărimea înţelepciunii, tot păcatul de la început până la sfârşit (Nicolae Cabasila). Cu toate acestea, întreaga umanitate afirmă dorinţa de mântuire prin glasul Mariei, care consimte la Buna Vestire ca Fiul lui Dumnezeu să ia natura omenească din trupul său, pentru a o izbăvi de urmările păcatului şi ale morţii şi a o îndumnezei: „Fie mie după cuvântul tău“ (Luca 1, 38). Prin curăţia sa personală culminantă, Fecioara Maria, Eva cea nouă, zdrobeşte capul şarpelui, făcând posibilă Întruparea Cuvântului, Care, sălăşluindu-Se în pântecele ei cel fecioresc, a curăţit-o şi de păcatul strămoşesc redus de ea la o simplă potenţă inactivă, pentru a nu lua în Ipostasul Lui dumnezeiesc o natură umană aflată încă sub acest păcat şi supusă legilor fireşti ale naşterii în voluptate: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema“ (Luca 1, 35). Vorbind despre rolul Duhului Sfânt la Întruparea Mântuitorului din Fecioara Maria, pr. Stăniloae subliniază că „eficienţa Duhului asupra cuiva e în proporţie cu puritatea sau cu disponibilitatea aceluia asupra căruia Duhul lucrează. Căci puritatea înseamnă disponibilitate nemicşorată pentru Dumnezeu, înseamnă angajarea integrală în dialogul cu Dumnezeu, în rolul celui ce răspunde şi se dăruieşte. Maica Domnului se dăruieşte deplin Cuvântului, nu numai prin cuvânt, ci şi prin punerea integrală la dispoziţia Lui. Duhul poate copleşi astfel în ea deplin legea naşterii“. Maică a Vieţii, Fecioara Maria a fost prima fiinţă omenească îndumnezeită (Isaia 6, 6), acesta fiind un moment unic în istoria mântuirii şi un început cu totul nou, posibil doar din iniţiativă dumnezeiască. Maica Domnului naşte pe Fiul lui Dumnezeu ca om, în chip feciorelnic, căci nu putea fi şi nu putea rămâne decât fecioară, adică total dăruită lui Dumnezeu, înainte şi în timpul zămislirii, la naştere şi după naşterea Cuvântului (Iezechiel 44, 1-2). Naşterea Fecioarei Maria reprezintă începutul mântuirii umanului de sub legea păcatului şi a morţii. Aşteptarea unei întregi omeniri, a tuturor strămoşilor ei care s-au pregătit pentru aceasta, fiind aleşi şi curăţiţi de Duhul Sfânt, şi-a găsit împlinirea în persoana ei. Prin ea, dorinţa omenească şi cea dumnezeiască se întâlnesc în Hristos - fiinţa istorică în care Dumnezeu şi omul se privesc ca într-o oglindă şi se recunosc (P. Evdokimov).