Nazaretul Galileei - răsăritul Luminii și începutul mântuirii

Nazaretul Galileei se descoperă ca loc binecuvântat unde s-a arătat lumină mare celor ce ședeau în latura și în umbra morții, ca revărsare de har peste o lume însetată de sens și viață adevărată.

Galileea ne este înfățișată în Sfânta Scriptură a Noului Testament drept tărâmul preaiubit de Domnul, petrecându-Și acolo anii copilăriei, chemându-Și Apostolii la slujirea Evangheliei și așezând temelia misiunii Sale mântuitoare.

Ținutul, înveșmântat într-o fru­mu­sețe liniștitoare, este o grădină cu izvoare limpezi ce își poartă șoapta printre coline, în care florile își revarsă culorile sub lumina cerului, iar verdeața dă mărturie despre o binecuvântare neostoită. Bogăția roadelor sale contrastează puternic cu ariditatea altor părți ale Țării Sfinte, astfel încât Galileea pare desprinsă dintr-o ordine superioară a lumii, mai aproape de începutul neumbrit al creației.

În Nazaret și în întreaga Galilee s-au împlinit cuvintele profeților, iar ceea ce fusese vestit în umbră a devenit împlinire. Cei care zăceau în întunericul morții au văzut lumina răsărind peste ei, cum mărturisește Evanghelistul Matei (4, 16), reluând cuvintele profetului Isaia (9, 1). Astfel, istoria s-a deschis către veșnicie, iar făgăduința din veac a lui Dumnezeu s-a împlinit.

Călătorind prin Galileea - la Nazaret, la izvoarele Iordanului, pe culmile Taborului, în cetățile de pe țărmul Ghenizaretului, la Magdala, Capernaum sau Betsaida - ne amintim de cuvintele Domnului și de pașii Săi purtători de viață. Cu adevărat, Nazaretul rămâne inima tainică a lumii, locul unde a început marea lucrare a mântuirii.

Sfântul Evanghelist Luca, în primul capitol al Evangheliei sale (versetele 26-38), ne descoperă taina întrupării Mântuitorului. El, care a primit aceste adevăruri din mărturisirea „celei pline de dar”, ne spune că îngerul Gavriil a fost trimis de la Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o Fecioară logodită cu un bărbat pe nume Iosif, din casa lui David, iar numele Fecioarei era Maria.

În clipa întâlnirii, îngerul i-a rostit salutul care avea să răsune peste veacuri: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine!”. Evanghelia ne relevă nedumerirea Fecioarei, care, în smerenia și curăția ei, cugeta asupra cuvântului neobișnuit. Arhanghelul i-a vestit Mariei că a aflat har la Dumnezeu, că va naște un Fiu și că Se va chema Iisus - nume de mântuire și de viață. Acesta va fi Mare și Fiul Celui Preaînalt, iar Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, părintele Său.

„Cea fără de prihană” a primit cu smerenie descoperirea că Duhul Sfânt Se va pogorî peste ea și că puterea Celui Preaînalt o va umbri, iar Cel ce Se va naște din ea va fi Sfânt, Fiul lui Dumnezeu. Cuvintele Evanghelistului Luca descriu nu doar un eveniment, ci o taină: întâlnirea dintre cer și pământ, dintre libertatea omului și darul lui Dumnezeu. În acea clipă, omenirea a oferit Creatorului cel mai preţios dar - ascultarea și deschiderea inimii celei Preacurate.

Toate acestea s-au petrecut în Nazaret, o așezare aflată la răscruce de drumuri, învăluită până atunci într-o smerită anonimitate. Prin coborârea îngerului și împlinirea voii dumneze­iești, locul a devenit început al istoriei mântuirii.

Cea care a primit marea veste și-a urmat drumul împreună cu dreptul ocrotitor Iosif, mergând spre Betleem prin numeroase încercări, pentru a reveni, în cele din urmă, în Nazaret. Aici s-au păstrat amintirile prezenței Fecioarei Maria și ale Pruncului Iisus, precum și începuturile unei co­mu­nități iudeo-creștine care a dus mai departe lumina credinței.

Mărturiile istorice întăresc această continuitate: către sfârșitul secolului al IV-lea, pelerina Egeria a contemplat cu evlavie peștera în care locuise Preasfânta Fecioară. Două veacuri mai târziu, un pelerin din Piacenza consemna existența unei bazilici a Bunei Vestiri, semn că, în perioada bizantină până la venirea perșilor, cetatea s-a bucurat de daruri bogate și de grija unor oameni de seamă, iubitori ai lui Dumnezeu și ai Preacuratei Sale Maici.

Bisericile care împodobeau odinioară ținutul Nazaretului în epoca de înflorire a Bizanțului, asemenea unor făclii aprinse pe culmile credin­ței, au cunoscut, odată cu venirea per­șilor, ceasul dărâmării și al risipi­rii. Totuși, dincolo de această încercare, pe temeliile lor sfințite de rugă­ciune și jertfă, la începutul celui de-al doilea mileniu, s-au înălțat alte lăca­șuri de închinare, simboluri ale unei continuități neîntrerupte a harului, care nu se lasă biruit de vremuri.

Mulți dintre locuitorii cetății și-au pecetluit credința prin sânge, aducând înaintea lui Dumnezeu mărturisire curată, asemenea unei ofrande nestricăcioase. Jertfa lor, ascunsă adesea în tăcerea istoriei, a rodit în sufletele celor ce au urmat, întărind temelia unei credințe statornice.

După victoria lui Saladin, cetatea a fost cuprinsă de pustiu și însingurare. Viața părea retrasă, lăsând în urmă o tăcere grea. Abia în secolul al XVI-lea, creștinii au revenit cu pași smeriți, reaprinzând candela rugăciunii și readucând lumină acestui loc sfințit.

Pelerinul care ajunge acum la Nazaret nu descoperă doar un oraș, ci pășește într-o taină adâncă, într-un loc în care fiecare piatră și fiecare adiere de vânt par să păstreze ecoul unei întâlniri dumnezeiești.

O tradiție veche spune că Fecioara Preacurată se afla la izvor în clipa în care îngerul a coborât din înălțimi, aducându-i cuvintele bucuriei mântuitoare. Apa însăși, atinsă de binecuvântare, a devenit mărturia tăcută a începutului unei lucrări ce avea să cuprindă întreaga lume.

Dialogul cu Arhanghelul Gavriil a continuat în casa smerită în care Fecioara locuia de puțină vreme, ea purtând în adâncul inimii sale sfințenia și darurile cele mari primite în anii vieţuirii sale în Templul din Ierusalim. În această casă, tăcută și puţin cunoscută ochilor lumii, s-a rostit acel „fie” care a deschis porțile mântuirii.

Biserica Ortodoxă din Nazaret, ridicată de comunitatea greacă în urmă cu aproximativ cinci veacuri, după revenirea creștinilor în urma cuceririi otomane din anul 1517, constituie un monument de o discretă frumu­sețe duhovnicească. În interiorul ei, peștera și izvorul păstrează amintirea evenimentelor de demult, chemând sufletul la adâncă reculegere.

Deosebit de grăitoare este legătura acestor locuri sfinte cu Patriarhia Română, păstrată chiar și în vremea încercărilor regimului comunist de la București. Un ierarh iubitor de frați, care a păstorit ani îndelungați în Nazaret, a arătat o mare atenție părintească față de românii ajunși în Țara Sfântă, deschizând calea unei frumoase comuniuni.

În vremea Patriarhului Justinian Marina a prins contur gândul trimiterii unei echipe de pictori români, lucrare desăvârșită în anul următor trecerii sale la Domnul, sub oblăduirea Patriarhului Iustin Moisescu. Deși timpul și încercările vremurilor au lăsat urme asupra picturii, aceasta rămâne o adevărată fereastră către cer, aducând chipuri de sfinți români rar întâlniți în Țara Sfântă, între care strălucește cu o lumină aparte Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași.

Pe locul unde odinioară se afla casa dreptului și bătrânului Iosif, se înalță o bazilică impunătoare, sfințită în anul 1969, care păstrează în alcătuirea sa forma construcției cruciate, simbol al răstignirii și al biruinței. Spaţiul din curtea bazilicii este împodobit cu numeroase icoane ale Maicii Domnului, printre care și daruri ale românilor, semn al unei iubiri care străbate hotarele și timpul, al unei legături duhovnicești care transcende veacurile.

În arhitectura acestei biserici se regăsesc elemente ce amintesc de floarea de crin - simbol al curăției - pe care tradiția o leagă de darul adus de Arhanghelul Gavriil Fecioarei în clipa închinării. În cupola edificiului, formele se deschid către înălțime, chemând privirea și sufletul spre cele cerești.

Cuvintele Evangheliei ne amintesc și de momentul solemn în care Mântuitorul Iisus, revenind în patria Sa, Nazaret, a intrat într-o zi de sâmbătă în sinagogă și S-a ridicat să citească. Evanghelistul Luca relatează în capitolul al patrulea că iudeii care erau de față, neînțelegând taina cuvintelor Sale, s-au umplut de mânie și L-au scos din cetate, ducându-L până pe sprânceana muntelui, cu gândul de a-L arunca în prăpastie - o imagine cutremurătoare a împotrivirii omului față de adevărul revelat.

Dar, dincolo de negura neînțe­legerii, Nazaretul rămâne locul Bunei Vestiri, un tărâm al tainelor și al întâlnirii dintre cer și pământ, un izvor de har care nu încetează să lumineze și să mângâie sufletele însetate de frumusețe și veșnicie...