Neamuri îngropate

De curând, am avut bucuria să cunosc o persoană care se ocupa de genealogii. Creştin nu doar cu numele, domnul de care vorbesc, istoric de formaţie, îşi dedica o bună parte din timpul vieţii sale cercetând istoria vieţilor altora. Construind şi desluşind din arhive, însemnări, fotografii şi alte documente învechite, istoricul de care vorbesc este fericit să ajungă la anumite concluzii, întrupate în lungi pomelnice aşezate şi rostite în taină la sfintele jertfelnice din biserici. De ce face acest efort? Pentru că orice om este dator să-şi cunoască trecutul, istoria neamului, arborele genealogic din ale cărui rădăcini a răsărit şi el. Şi pentru că, mărturiseşte trudnicul cercetător, toţi cei pe care îi descoperă în pagini galbene de timp trebuie să fie pomeniţi şi trebuie să se înalţe rugăciuni pentru ei.

De ce am făcut această introducere când, de fapt, ar fi trebuit ca acest spaţiu să fie ocupat de reflecţii asupra Evangheliei duminicale? Ne vom explica. Mai întâi, trebuie să spunem că Duminica dinaintea Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos ne ajută să înţelegem aspecte fundamentale pentru mântuirea noastră, cum ar fi faptul că Iisus, născut din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, este Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. De altfel, un lucru binecunoscut şi bine revelat de biblişti şi dogmatişti. Pentru alţii, care nu sunt specialişti în istoria biblică, am dori să evidenţiem un singur lucru. Genealogia Mântuitorului este foarte bine alcătuită, patruzeci şi două de neamuri fiind corpul unei istorii ce începe cu Avraam şi se încheie cu Domnul Hristos. Între cei enumeraţi se regăsesc oameni de toate categoriile şi de toate nivelurile morale. Ce înseamnă acest lucru? Pe de o parte, că genealogia este făcută realist, fără "înflorituri", este un document istoric, pus la dispoziţia evreilor (primii adresanţi ai Evangheliei după Matei), dar şi a celor care ar putea să contrazică, peste timp, rolul mesianic al lui Iisus, al Celui ce este născut din Avraam şi S-a întrupat pentru mântuirea tuturor. Dar mai înseamnă ceva, de altfel este un îndemn: neamul nostru este important, istoria "facerii" noastre, a celor care au contribuit prin gene şi educaţie ca noi să fim ceea ce suntem. Aşadar, suntem obligaţi să ne ştim strămoşii, indiferent care sunt ei, indiferent dacă ne place sau nu ce au făcut. Sunt istoria noastră şi suntem datori să le cinstim memoria. Şi acum, ajungem într-un punct sensibil: păcatul de a te ruşina cu neamul tău. Din păcate, se înmulţesc vorbele dure, de o asprime de neînţeles, a celor cărora le este jenă că fac parte dintr-o anumită familie şi, s-o spunem, că sunt români. Desigur, sunt mulţi care pătează imaginea României în afară, dar şi înlăuntrul ţării, desigur că uneori mărturisirea originii tale îţi poate da un vot de blam chiar la prezentarea în faţa unor străini. Dar, aşa cum o spun cei realişti, imaginea aceasta este şi fabricată cu rea-intenţie. Trecem peste. Altceva ne interesează. Dacă Hristos nu se ruşinează cu neamul Său, noi de ce o facem? Dacă Rut moabiteanca, păgână deci, şi alţii ca ea îşi găsesc locul firesc în trecutul lui Iisus, noi de ce nu preluăm acest exemplu? Să nu ne jenăm că suntem români. Bine, nici o mândrie imperialistă nu se justifică, dar un echilibru şi o mărturisire a unicităţii poporului de pe aceste plaiuri sunt cuvenite. În încheiere, haideţi să spunem un fapt petrecut cu istoricul nostru de la început. Alcătuind un pomelnic lung-lung, cu toţi strămoşii pe care i-a descoperit, s-a dus fericit spre rudele din locurile natale. Mulţumiri? Gânduri bune? Emoţii? Nicidecum. Ci vorbe grele, ponegriri. Ah, da, au fost emoţii. Personajul descris de noi a fost cât pe-aci să fie bătut de cei care îşi negau trecutul, care îşi alergau istoria şi care îşi îngropau neamul.