Nemărginirea lui Dumnezeu şi „nemărginirea“ omului

Un articol de: Nicușor Deciu - 22 Martie 2015

„Cel mai ieftin a­bo­na­ment nelimitat es­te oferit de fir­ma noastră de te­le­­fonie, sau de internet etc.“. A­pro­ximativ astfel sună foarte mul­te reclame publice, ce ne a­sal­tează zilnic fie audio, fie vi­zu­al. Evident că reclama este fă­cută să impresioneze, să cre­e­ze o atracţie, o stimulare a cu­ri­­ozităţii, dar totuşi trebuie să re­marcăm aici, ascunsă, o profundă temă metafizică, ca să nu-i zic teologică. Infinitatea, ne­mărginirea nu pot aparţine or­dinii acestei lumi, şi asta nu-i o părere exclusivistă a Bise­ri­cii, ci un adevăr cunoscut din toa­te timpurile şi peste tot. Bu­nă­oară să-i luăm pe filosofii greci antici, ei au numit apei­ron, care în traducere în­seam­nă „nemăr­gi­nit, necuprins sau in­finit“, acel element nonmaterial, principiul existenţei lumii în concepţia lor, dar care se află dea­supra tuturor datelor lumii. Sim­pla observare a universului şi propria lor conştiinţă i-au condus pe anticii din toate cultu­ri­le la o înţelegere a faptului că „in­finit“ înseamnă totodată ce­va ne­lu­mesc sau mai presus de lu­me. Lucrurile s-au clarificat a­poi în revelaţia creştină, unde Dum­nezeu se descoperă ca veş­nic, infinit, principiu al lumii, tran­scendent lumii, mai presus de înţelegere ş.a., lucruri despre care Sfinţii Părinţi au vorbit, inspiraţi fiind, în tratate spe­ciale. A fi infinit înseamnă, prin­tre altele, a nu avea înce­put, a cuprinde totul şi a nu fi li­mitat de nimic şi fără a mai e­xis­ta un alt principiu simultan. Aşa l-au văzut Sfinţii Părinţi pe Dum­nezeu şi au înţeles pe cât este cu putinţă unei făpturi li­mitate că: „propriu cu a­de­vă­rat lui Dum­nezeu şi în în­tre­gi­me este că e «Cel ce este», fără ca aceasta să aparţină cuiva îna­inte de El, sau cuiva de du­pă El. Căci n-a fost şi nu va fi ce­va care să-L mărginească, sau micşoreze“ (Sfântul Grigo­rie Teologul, A patra cuvântare teologică).

Iar noi, oamenii, nu am fi în­ţe­les pe deplin acest lucru dacă nu ne-ar fi descoperit-o Cu­vân­tul prin întruparea Sa, aşa cum spu­ne acelaşi Sfânt Grigorie în Cu­vântarea la Paşti: „Cuvântul lui Dumnezeu, Cel veşnic, Cel ne­văzut, Cel necuprins cu min­tea, Cel netrupesc, Început din În­ceput, Lumină din Lumină, Iz­vorul vieţii şi al nemuririi, mo­delul frumuseţii arhetipului, pecete neschimbătoare, icoa­nă întocmai cu arhetipul, Cu­vântul şi hotarul Tatălui; A­ces­ta vine la însuşi chipul Său creat, Se înveşmântează cu trup pentru trupul meu, şi cu su­flet mintal Se amestecă pentru sufletul meu, curăţindu-l ast­fel pe cel asemenea prin ase­mă­narea Sa“.

Aşadar, noi cunoaştem infi­ni­tul doar prin acel eveniment unic în care o Persoană infinită dum­nezeiască îşi asumă firea o­menească spre a ne descoperi ci­ne este Dumnezeul nostru, In­­finitul cel prin Sine existent, ce nici cu mintea nu poate fi cu­prins, în nici un fel.

Acum, însă, societatea mo­der­­nă tinde într-o proporţie des­tul de mare, prin impunerea u­nor noi mentalităţi, să-L eli­mi­ne pe Dumnezeu nu numai din creaţia Sa, ci şi din cugetul oa­menilor, pentru a plăsmui o lu­me a oamenilor suficientă sieşi. Cu toate acestea, omeni­rea percepe, fie şi inconştient, cu fiecare nouă generaţie faptul că, deşi omul este limitat, are ca sens existenţial infinitul. Şi, în­trucât civilizaţia de consum are propriul ei dumnezeu, fiind po­trivnică preceptelor creştine, în­cepe să-şi confecţioneze propriul fel de infinit (sau infini­te!), arogându-şi atribute divi­ne: omniprezenţa prin ştiri glo­ba­le, internet etc., atotputernicia prin politică, nemărginirea prin comunicaţii etc. Aşadar, din perspectivă teologică, omul tră­ieşte o profundă răsturnare a­xiologică, în care nu concep­te­le sunt inversate, ci viaţa. Dar cum se explică aceasta? Sin­gu­ra explicaţie este aceea că ten­din­­ţa spre infinit este înscrisă on­­tologic în firea omului prin cre­aţie şi nu poate fi eliminată în ciuda expunerii sistematice la tehnologiile cu acţiune ma­gi­că şi a eforturilor directorilor de con­ştiinţă de a schimba modul de a gândi, dar poate fi detur­na­tă, aşa cum observăm, şi poa­te crea o mentalitate ma­te­ria­­listă şi ridicolă gnoseologic, dar cu luciferismul de a poseda a­tributele Dumnezeirii.

Deşi problema în cauză pare doar una de opţiune într-o civi­li­­zaţie centrată pe consum, pri­vi­tă printr-o erminie teolo­gică, se descoperă a fi în realitate cu to­tul altceva. Avem aceeaşi te­mă a păcatului primordial, în­tru­cât prin acest aparent acces la nelimitat, omului i se su­gerea­ză nimic altceva decât că el poa­­te fi ca Dumnezeu. Oare nu cum­va aceste sugestii sea­mă­nă cu vechile şoapte rostite de şar­pe la urechea lui Adam în Rai?