Nemărginirea lui Dumnezeu şi „nemărginirea“ omului
„Cel mai ieftin abonament nelimitat este oferit de firma noastră de telefonie, sau de internet etc.“. Aproximativ astfel sună foarte multe reclame publice, ce ne asaltează zilnic fie audio, fie vizual. Evident că reclama este făcută să impresioneze, să creeze o atracţie, o stimulare a curiozităţii, dar totuşi trebuie să remarcăm aici, ascunsă, o profundă temă metafizică, ca să nu-i zic teologică. Infinitatea, nemărginirea nu pot aparţine ordinii acestei lumi, şi asta nu-i o părere exclusivistă a Bisericii, ci un adevăr cunoscut din toate timpurile şi peste tot. Bunăoară să-i luăm pe filosofii greci antici, ei au numit apeiron, care în traducere înseamnă „nemărginit, necuprins sau infinit“, acel element nonmaterial, principiul existenţei lumii în concepţia lor, dar care se află deasupra tuturor datelor lumii. Simpla observare a universului şi propria lor conştiinţă i-au condus pe anticii din toate culturile la o înţelegere a faptului că „infinit“ înseamnă totodată ceva nelumesc sau mai presus de lume. Lucrurile s-au clarificat apoi în revelaţia creştină, unde Dumnezeu se descoperă ca veşnic, infinit, principiu al lumii, transcendent lumii, mai presus de înţelegere ş.a., lucruri despre care Sfinţii Părinţi au vorbit, inspiraţi fiind, în tratate speciale. A fi infinit înseamnă, printre altele, a nu avea început, a cuprinde totul şi a nu fi limitat de nimic şi fără a mai exista un alt principiu simultan. Aşa l-au văzut Sfinţii Părinţi pe Dumnezeu şi au înţeles pe cât este cu putinţă unei făpturi limitate că: „propriu cu adevărat lui Dumnezeu şi în întregime este că e «Cel ce este», fără ca aceasta să aparţină cuiva înainte de El, sau cuiva de după El. Căci n-a fost şi nu va fi ceva care să-L mărginească, sau micşoreze“ (Sfântul Grigorie Teologul, A patra cuvântare teologică).
Iar noi, oamenii, nu am fi înţeles pe deplin acest lucru dacă nu ne-ar fi descoperit-o Cuvântul prin întruparea Sa, aşa cum spune acelaşi Sfânt Grigorie în Cuvântarea la Paşti: „Cuvântul lui Dumnezeu, Cel veşnic, Cel nevăzut, Cel necuprins cu mintea, Cel netrupesc, Început din Început, Lumină din Lumină, Izvorul vieţii şi al nemuririi, modelul frumuseţii arhetipului, pecete neschimbătoare, icoană întocmai cu arhetipul, Cuvântul şi hotarul Tatălui; Acesta vine la însuşi chipul Său creat, Se înveşmântează cu trup pentru trupul meu, şi cu suflet mintal Se amestecă pentru sufletul meu, curăţindu-l astfel pe cel asemenea prin asemănarea Sa“.
Aşadar, noi cunoaştem infinitul doar prin acel eveniment unic în care o Persoană infinită dumnezeiască îşi asumă firea omenească spre a ne descoperi cine este Dumnezeul nostru, Infinitul cel prin Sine existent, ce nici cu mintea nu poate fi cuprins, în nici un fel.
Acum, însă, societatea modernă tinde într-o proporţie destul de mare, prin impunerea unor noi mentalităţi, să-L elimine pe Dumnezeu nu numai din creaţia Sa, ci şi din cugetul oamenilor, pentru a plăsmui o lume a oamenilor suficientă sieşi. Cu toate acestea, omenirea percepe, fie şi inconştient, cu fiecare nouă generaţie faptul că, deşi omul este limitat, are ca sens existenţial infinitul. Şi, întrucât civilizaţia de consum are propriul ei dumnezeu, fiind potrivnică preceptelor creştine, începe să-şi confecţioneze propriul fel de infinit (sau infinite!), arogându-şi atribute divine: omniprezenţa prin ştiri globale, internet etc., atotputernicia prin politică, nemărginirea prin comunicaţii etc. Aşadar, din perspectivă teologică, omul trăieşte o profundă răsturnare axiologică, în care nu conceptele sunt inversate, ci viaţa. Dar cum se explică aceasta? Singura explicaţie este aceea că tendinţa spre infinit este înscrisă ontologic în firea omului prin creaţie şi nu poate fi eliminată în ciuda expunerii sistematice la tehnologiile cu acţiune magică şi a eforturilor directorilor de conştiinţă de a schimba modul de a gândi, dar poate fi deturnată, aşa cum observăm, şi poate crea o mentalitate materialistă şi ridicolă gnoseologic, dar cu luciferismul de a poseda atributele Dumnezeirii.
Deşi problema în cauză pare doar una de opţiune într-o civilizaţie centrată pe consum, privită printr-o erminie teologică, se descoperă a fi în realitate cu totul altceva. Avem aceeaşi temă a păcatului primordial, întrucât prin acest aparent acces la nelimitat, omului i se sugerează nimic altceva decât că el poate fi ca Dumnezeu. Oare nu cumva aceste sugestii seamănă cu vechile şoapte rostite de şarpe la urechea lui Adam în Rai?