Nemuritorii care mor

E greu să scrii despre bunici, mai ales atunci când ei nu mai sunt. Poate cele mai dragi personaje ale copilăriei, pline de afecţiune şi de bunătate. Cât ar fi de firesc şi cât de puternic ai fi ancorat în teologie şi în viaţă, vestea mutării lor la Domnul te zdruncină din temelii. Suferi când sunt ţintuiţi de boală, iar când aceasta îi răpune, suferi că nu mai sunt. Palid balsam de mângâiere este gândul că viaţa omenească nu este ultima realitate, că omul nu trece în nefiinţă - cum atât de des auzim spunându-se cu un aer pseudointelectual -, ci este mutat din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer. Amalgam de gânduri mă încearcă atunci când aştern aceste rânduri despre cea care până de curând mi-a fost bunică, iar acum este rugătoare pentru noi, fiii ei, înaintea tronului Dreptului Judecător.

Născută la zi mare, de Boboteaza anului 1935, a primit la Sfânta Taină a Botezului numele Rada. Vreme de 57 de ani nu a avut sfânt ocrotitor, şi mare i-a mai fost bucuria când, în anul 1992, Sfântul Sinod a hotărât canonizarea Sfinţilor Martiri Brâncoveni, unul dintre coconii de domnitor numindu-se Radu. Trăind într-un sat din Munţii Buzăului, pe Valea Slănicului, a cunoscut bucurii şi a gustat paharul suferinţei. O femeie ca ea trebuie să-şi fi imaginat Sadoveanu atunci când a plămădit „Baltagul“ în jurul Vitoriei Lipan. O româncă neaoşă, truditoare, cinstită şi evlavioasă. Şi-a îngrijit părinţii, socrii şi soţul până în cel din urmă ceas. Şi-a crescut copiii şi nepoţii, îngrijindu-i, ajutându-i şi fiindu-le reazem şi sprijin până în cel din urmă ceas. Şi-a văzut fiul mărturisind întreit Crezul la hirotonia întru arhiereu, şi a vieţuit în ultimii ani alături de el, fiindu-i povăţuitoare şi sprijin la nevoie. De va vrea să înţeleagă cineva relaţia aceasta mamă-fiu o poate citi anticipată, profetic parcă, de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, în poezia „La patronul mitropolitului Iacob Stamate, al Moldovei“.

Cele două fiice au împlinit-o în viaţa de familie, întemeindu-şi, la rându-le, familii frumoase şi ducându-i nepoate de crescut în bătătură. Căci ce bucurie mai mare este pentru o bunică decât să-şi crească nepoţii, prin asta ajutându-şi propriii copii? Cele două nepoate pe care le-a crescut până aproape de vârsta şcolii, bună parte din „cei şapte ani de-acasă“, i-au adus apoi marea bucurie de a fi străbunică. La fel de împlinită a fost şi în zilele când unul dintre nepoţi a fost hirotonit, întru diacon şi preot.

Avea acest dar de a vedea în fiecare ce este mai bun, de a zări calităţile indiferent de neputinţe. Pentru fiecare găsea un cuvânt bun, venit dintr-un suflet curat. Avea o grijă deosebită pentru cei mutaţi la Domnul. Şi-a văzut purtaţi pe ultimul drum părinţii, soţul, dar şi fraţi şi nepoţi. Pentru fiecare se ruga şi îi făcea cuvenită pomenire la soroace, având conştiinţa că, şi de n-ar fi avut vreunul dintre ei răspuns bun la înfricoşătoarea Judecată, grija celor vii pentru ei le aduce un dram de mângâiere. După o viaţă plină de trudă, la bătrâneţe a fost prinsă în mreaja cuvântului scris. Buchisea, cu mare grijă şi sfială, Scriptura, Psaltirea şi Proloagele. Suferinţa trupească n-a ocolit-o, dar o purta cu demnitate şi lua exemplu martirii primelor veacuri, ce îndurau suplicii de nedescris pentru credinţa lor. Purta cele mai frumoase amintiri din paşii purtaţi pe urmele Mântuitorului şi ale sfinţilor, la Locurile Sfinte, în Capadocia ierarhilor şi în Grecia monahilor.

În ultimii ani din viaţă, şi-a povestit viaţa şi amintirile, rezultând o veritabilă carte iniţiatică în care este reprodus drumul „de la Lopătari la Dunăre“. După o grea suferinţă, Bunul Dumnezeu, pe Care atât de mult L-a iubit şi slujit, a chemat-o la El. Am pierdut o mamă, căci mamă ne-a fost tuturor celor ce am cunoscut-o. Dar am câştigat o rugătoare în Biserica triumfătoare, ce va da mărturie în faţa lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, după vrednicie. Când întrebi un copil unde îi este părintele sau bunicul ce s-a mutat la Domnul, îţi răspunde, nevinovat, că este la Doamne-Doamne, sau în cer. M-alătur lor şi, asemenea unui prunc, dau mărturie despre viaţa ei: Mamaia mea e-n Rai!