Nestor Mitropolitul, la ceas de comemorare
S-au împlinit, nu demult, 87 de ani de la naşterea mitropolitului Nestor. Săptămâna trecută, sâmbătă, 17 mai, oltenii au făcut pomenire pentru venerabilul vlădică, la sorocul de 14 ani de când şi-a început veghea somnului de veci. De dragul anilor binecuvântaţi de odinioară, în care ne-am regăsit ca supuşi fii duhovniceşti, închinăm aceste rânduri celui ce ne-a fost cu adevărat model de viaţă şi credinţă.
„Căile mele nu sunt şi căile voastre!“, zice Domnul (Isaia 55, 8). Mitropolitul Nestor a fost chemat la viaţa cea neîmbătrânitoare, când noi ne aşteptam cel mai puţin. Ba nu ne aşteptam chiar deloc! Era verde, era vânjos la fire şi avea încă multe de făcut. Acum, iată, pe temeiul sacru care ne îngăduie să trecem din timpul cronologic în „timpul cel mare“ al Împărăţiei, ne aflăm la ceas de comemorare şi încercăm, fiecare dintre noi, să adăugăm frânturi de gând şi de simţire aleasă la buchetul de flori duhovniceşti, cu care îi suntem datori, în slovă de iubire şi de pioasă aducere aminte.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, dincolo de grele încercări
Vorbesc ca unul care am avut bucuria şi şansa de a-l cunoaşte pe mitropolitul Nestor şi de a lucra cu dânsul, într-o relaţie subalternă, pe tot cuprinsul arhipăstoririi sale în Oltenia. L-am găsit, în 1973, la venirea mea aici, imobilizat la pat, în modesta sa reşedinţă de la căminul „Renaşterea“. Se afla într-o îngrijorătoare stare de neputinţă, se mişca greu, mai mult se târa. Cârjele nu-l ajutau nici ele prea mult. Era slab, cu ochii adânciţi în orbite, oarecum descumpănit. Aşa precum se ştie, în urma unui banal şi stupid accident rutier, se alesese cu traume de tot felul, la acestea adăugându-se şi lipsa de pricepere a echipei de medici, care au cam bâjbâit în cazul său, fiind nevoie apoi de mai multe intervenţii chirurgicale. Ba mai mult, la suferinţele fizice se adăugau şi unele răutăţi omeneşti din partea alor săi. Se vorbea pe ici şi pe colo, destul de insistent, de o eventuală trimitere a sa la mănăstire - pe o perioadă sine die, pe motiv că s-ar fi prelungit prea mult starea de recuperare. Dumnezeu i-a ajutat să poată trece peste toate şi, încet-încet, s-a recompus, s-a încrâncenat în lupta cu neputinţa şi a reuşit. Noi, cei tineri, îl vizitam des şi luam aminte la rugăminţile maicii Aglaida, care ne spunea să nu-l întrebăm niciodată de stadiul bolii sau de cel al suferinţelor sale. El ne vorbea cu căldură şi interes despre orice altceva, în afară de neputinţa sa. La plecare, maica ne ruga să mai revenim „şi să nu-l uităm pe Preasfinţia Sa“.
Şi, la sfârşitul anului 1974, şi-a reocupat locul în biroul său ca episcop-vicar, la Cancelaria eparhială. Avea ca sarcină directă coordonarea activităţii editoriale a revistei „Mitropolia Olteniei“, împreună cu colectivul de tineri printre care mă aflam şi eu.
„Rabdă, frate, rabdă, că nimic nu se poate dobândi fără răbdare“
Se ştie că odată cu venirea mitropolitului Teoctist, a fost mutată la Craiova - de la Bucureşti - redacţia revistei „Mitropolia Olteniei“, publicaţie prestigioasă, unde apăreau şi atunci materiale de mare importanţă. Ei bine, meritul de a fi urnit lucrurile din loc şi de a fi cooptat colaboratori de prestigiu - unii scriind sub pseudonim - l-a avut PS Nestor, erudit cărturar şi iscusit mânuitor al condeiului. Puterea sa de muncă, încrâncenarea cu care îşi stăpânea durerile fizice, mutându-se de pe un scaun pe altul sau patrulând şchiop prin biroul său spaţios, ne uimea pe toţi. Nu se văita, nu cârtea, nu bombănea. Din când în când doar rostea, aşa la impersonal: „Rabdă, frate, rabdă, că nimic nu se poate dobândi fără răbdare“, şi se străduia să zâmbească trist, îndemnându-ne cu cuvintele: „fiţi voioşi“ şi „hai la lucru!“ De atunci se pare că s-a deprins dumnealui să rostească la tot pasul expresiile „fii voios!“ şi „rabdă, frate, rabdă!“
După cutremurul din 1977, şi mai ales după trecerea mitropolitului Teoctist la Moldova, dumnealui i-a revenit sarcina de a coordona activitatea de cercetare în amănunt a bilanţului stricăciunilor în cele trei judeţe ale eparhiei. În acest sens, ajutat de preotul Dumitru Bălaşa, a pornit prin parohii, prin cimitire, prin mănăstiri şi schituri, a descifrat inscripţii, însemnări, pisanii, a sugerat preoţilor soluţii pentru evaluarea tezaurului arhivistic, a comunicat cu muzeografii laici, a pus în lumină, în publicaţii şi adesea prin viu grai, materiale inedite, documente, inscripţii, valori numismatice şi lingvistice etc. Astfel se face că, după alegerea sa în scaunul de arhipăstor al oltenilor, preluarea sarcinilor pastorale a părut tuturor firească, din mers, ca unul de-al casei.
Nestor cel bun
Fie-mi îngăduit, acum, ca preot bătrân, să stărui asupra câtorva aspecte din activitatea sa pastorală. Aş porni de la stabilirea unor legături de părintească şi în acelaşi timp frăţească apropiere de preoţi, de vieţuitorii din mănăstiri şi de credincioşi în genere, şi aceasta în contextul larg al disponibilităţii sale de a răbda şi de a fi el însuşi la înălţimea suferinţelor îndurate. „Cel ce a suferit mult nu poate privi la cei din jur decât cu bunătate şi cu blândeţe.“ De aceea, preoţii olteni l-au gratulat adeseori pe ierarhul lor cu calificativul de „cel bun“: Nestor cel bun. Au desprins aceasta şi din imaginea chipului său, foarte asemănătoare chipului lui Alexandru cel Bun, aflat într-un tablou votiv la Mănăstirea Bistriţa - Neamţ.
I s-a zis „cel bun“ pentru că avea întotdeauna disponibilitatea de a ierta. Pentru dânsul, important era nu de ce anume „a greşit cineva, ci cum anume poate fi redresată starea de lucruri, care e calea de îndreptare“. Nu-i plăcea deloc să vorbească despre instanţa Consistoriului eparhial şi sugera adeseori sancţiunea cea mai simplă şi la îndemână: „dojană arhierească“. Ei bine, această „dojană“ nu era o simplă hârtie la dosar, ci însemna chemarea celui în cauză în faţa chiriarhului şi comunicarea sub omofor cu acesta, în scopul unei bune reaşezări lăuntrice. Însemna deci o investire de încredere şi blândeţe cu oamenii Bisericii.
I s-a spus „cel bun“ pentru că prin structura sa lăuntrică dumnealui nu putea concepe răul decât ca un accident cu totul şi cu totul sporadic. Rămânea uimit de cele ce auzea şi nu-i venea să creadă. „Ce spui, frate?“ sau „Cum e posibil?“, „De necrezut!“ erau expresiile sale de uimire pe care le auzeam adeseori. Aceasta, pentru că aşezarea sa lăuntrică nu rezonează cu o permanentizare a răului. De aceea, pentru „cel căzut“ în greşeală, el nu vedea altă soluţie decât iertarea. De câte ori? „De şaptezeci de ori câte şapte!“ Altfel, suntem sortiţi să cădeam şi noi în greşeală!
I-au zis „cel bun“ cântăreţii bisericeşti, aceşti modeşti şi din ce în ce mai neluaţi în seamă slujbaşi ai Bisericii noastre. Era tare mâhnit, şi a spus-o adeseori, chiar şi în cadrul Sfântului Sinod, că Biserica, în genere, n-a rezolvat problema lipsei de cântăreţi şi că din ce în ce mai multe biserici duc lipsă de o cântare bună la strană, din ce în ce mai mulţi preoţi nu mai pun preţ pe necesitatea şi pe găsirea omului potrivit.
I-au zis „cel bun“ călugării şi călugăriţele din mănăstiri. După afirmaţia unuia dintre ei, „viaţa monahală i-a curs mitropolitului Nestor prin venele lăuntrice ale fiinţei în modul cel mai firesc cu putinţă“. Niciodată nu s-a întâmplat ca într-o perioadă aşa de scurtă să fie înfiinţate sau reînfiinţate atâtea aşezăminte monahale ca în vremea mitropolitului Nestor: Orşova, Vodiţa, Dealul Mare, Cămărăşeasca, Logreşti, Cârcea, Maglavit, Sadova, Icoana, Vişina, Popânzăleşti. Iată ce recoltă bogată de aşezăminte sacre pe plaiurile Olteniei.
I-au zis „cel bun“ preoţii bătrâni, la care privea cu respect şi căldură, le cerceta bibliotecile, le trimitea cuvânt de mângâiere la zile mari. Celor lipsiţi le oferea chiar veşminte pentru drumul din urmă, îi invita la anumite soroace, la unele întruniri speciale, îi făcea să se simtă încă legaţi de viaţa Bisericii.
I-au zis „cel bun“ bătrânii din căminele instituţionalizate, copiii neajutoraţi, toţi cei năpăstuiţi, care-i cereau ajutorul şi pe care îi vizita şi îi dăruia cu generozitate şi cu deschidere de suflet.
Smerita rugăciune a fiilor de odinioară
Dar, deşi avea înfăţişare de voievod, dăruit cu un fizic impunător, deşi părea un munte de om, în realitate era fragil, sensibil, ba chiar vulnerabil în faţa răutăţilor. Interioriza totul, îşi asuma de multe ori şi răspunderile celorlalţi, suferind în tăcere. De aceea a fost şi este vremea ca toţi ce i-am fost, în vreun fel sau altul, sfetnici să ne facem „nostra culpa“, pentru că n-am reuşit să-l protejăm, nu l-am informat întotdeauna corect, nu l-am consiliat cum ar fi trebuit, am fost lipsiţi de fler şi de ştiinţa de a comunica, în duhul vremii, contribuind astfel, în mod indirect, la atmosfera apăsătoare care i-a amărât ultimele zile ale vieţii sale printre noi.