Nostalgia elitelor

Ideea de elită nu era agreată de statul comunist. Foştii stăpâni s-au temut mereu de ceea ce le depăşea nivelul de înţelegere şi de cunoaştere. Vedeau în oamenii cultivaţi un anumit pericol care le şubrezea lor poziţiile, de aceea au trecut la represalii. După 1989, în România a avut loc un veritabil proces de reabilitare a fostelor elite. Care este rezultatul?

În cartea sa "Capcanele istoriei, elita intelectuală românească între 1930 şi 1950", istoricul Lucian Boia face o cuprinzătoare trecere în revistă a personalităţilor noastre din varii domenii şi mai ales a felului în care aceştia s-au raportat la putere. De altminteri, raporturile dintre intelectuali şi regimul politic nu au fost niciodată limpezi. Dimpotrivă. Intelectualul, tocmai fiindcă nu s-a putut duce la mănăstire şi a rămas în lume, s-a raportat la conducători fie cu dispreţ, fie cu linguşeli. Intelectualul ştie să sfideze, dar în egală măsură, pierzându-şi demnitatea, se transformă într-unul dintre cei mai penibili linguşitori, cum un alt om, fără pregătirea sa, nu ar fi în stare să facă. În epoca lui Dej şi mai ales a lui Ceauşescu acest fenomen a fost larg răspândit. Dar aflăm că şi pe timpul dictaturii lui Carol al II-lea s-au găsit destui care să-l aduleze pe monarh. Cultul personalităţii putea fi o simplă idee care a traversat mintea unui obscur activist de partid, dacă nu era corul de intelectuali care să-i dea amploare. Între eul gonflat al dictatorului şi dorinţa perversă a intelectualului de-a se şti la stăpân se realizează alianţe una mai perfidă decât cealaltă. Propagandistic aşa supravieţuieşte şi se impune o dictatură. Sărăcirea populaţiei în marea ei majoritate nu contează atât timp cât există un aparat de produs şi răspândit minciuni. Pervertirea elitelor a avut loc la un asemenea nivel. Partidul comunist a vrut să distrugă vechile elite fiindcă acestea nu voiau să joace aşa cum le cânta. Dacă se supuneau, atunci nu mai putea fi vorba de distrugere. Victime şi profitori După război intelectualii noştri pot fi distribuiţi în trei categorii. Sunt aceia care au plecat din ţară şi au scăpat de orice compromis. Aici intră Eliade, Cioran, Ionescu, Ciorănescu, Busuioceanu, Aron Cotruş, Vintilă Horia, Horia Stamatu. Cei care rămân în ţară nu vor să se supună şi suferă represalii. Sunt daţi afară din facultate, din Academie, din Societatea Scriitorilor, de peste tot. Numărul intelectualilor martirizaţi este impresionant. De la Gheorghe Brătianu la Mircea Vulcănescu. Pe cine să mai amintim? Istoricii Radu Rosetti şi Alexandru Lapedatu, juristul Istrate Micescu, filosoful Ioan Petrovici, italienistul Alexandru Marcu, anglistul Dragoş Protopopescu, de fapt s-a sinucis ca să nu fie arestat, etnologul Ernest Bernea, sociologul Traian Herseni sau cei care scapă de puşcărie, dar trăiesc în neagră mizerie ca Rădulescu Motru... Sunt însă şi cei care urcă pe prima scenă şi sunt încărcaţi de onoruri. Numele cele mai reprezentative sunt al endocrinologului Parhon şi, evident, al lui Sadoveanu. Călinescu a avut o condiţie ambiguă, cu o mână i se da, cu alta i se lua. Alţii au fost reabilitaţi şi promovaţi după ce au trecut prin închisori precum Constantin C. Giurescu şi George Ivaşcu. Marele învârtit rămâne de departe Mihai Ralea, dar nu mai puţin Iorgu Iordan. Exemplele sunt numeroase, dar şi nuanţări se pot face. În general, partidul comunist a încercat să-i educe pe intelectuali şi de asemenea să-i cumpere. Premiul de Stat, clasa I, la începutul anilor â50, avea o valoare fabuloasă. A vrut pe de altă parte să creeze noi figuri ilustre, cel mai bun exemplu fiind glorificarea lui A. Toma, dar aceasta a fost de scurtă durată şi omul aruncat repede la gunoi. Toate aceste amănunte sunt inventariate acum cu detaşare. Consecinţă a timpului trecut. Dar la momentul respectiv au generat drame uriaşe. Ce facem noi acum? Mai funcţionează o nostalgie faţă de timpurile de odinioară? Ce mai înseamnă elita? Anacronicii România post-â89 a adus la lumină adevărul şi în mare măsură operaţia aceasta de recuperare a trecutului nefalsificat a reuşit. În primii ani după 1990 era un titlu de glorie de-a te raporta la interbelic. Acolo era blazonul cel mai curat. Pe urmă, odată cu înaintarea în timp, poziţiile au început să se diversifice. Cei care tot vorbeau despre Eliade, Cioran, Noica au fost priviţi cu rezervă mergând în anumite cazuri până la duşmănie. Un mare editor, pentru faptul că a publicat integral operele acestora, a fost acuzat de simpatie faţă de extrema dreaptă şi de toate ponoasele ce decurg de aici. Tinerii de o anumită factură, crescuţi în spirit postmodern, îndoctrinaţi corect politic, nu s-au sfiit să-i califice pe asemenea simpatizanţi drept neo-interbelici, termen batjocoritor pentru a sublinia caracterul retrograd al unei asemenea orientări. Se pare că punctul acesta de vedere este tot mai îmbrăţişat. În anii â50 întoarcerea în trecut putea fi fatală. Şi acum aceeaşi întoarcere creează neplăceri. Atunci? Probabil că în timp ideea de elită va ajunge ceva perimat. Iar susţinătorii ei, nişte anacronici. Tot înainte!