NOTE DE LECTURĂ: Avantajele dialogului

Un dialog (chiar şi prin poştă electronică), aşa cum este cartea Consens şi disens despre viaţa muritorilor (Editura Brumar, Timişoara, 2015, prefaţă de pr. Dan Popovici), avându-i ca autori pe Gheorghe Mihai şi pe Neofit ieromonahul (Marius Dumitru Linte), presupune, după cum indică şi titlul, armonizarea unor contradicţii. Interlocutorii sunt, ei înşişi, personalităţi distincte: aparţin unor generaţii diferite (primul, născut în 1939, cel de-al doilea, în 1971), au pregătiri deosebite (primul aparţine mediului academic, fiind doctor în filosofie şi drept, celălalt s-a dedicat vieţii monahale), admit, fiecare, altă mentalitate. Totuşi, amândoi au o gândire speculativă, pătrunzătoare, originală. De altfel, tema pe care şi-au propus-o este atrăgătoare, pretenţioasă, dar destul de evazivă, viaţa muritorilor. Dialogul este, desigur, o modalitate menită să favorizeze spontaneitatea, să amendeze prejudecăţi, să competiţioneze idei, depăşind rigori structurale inhibante şi îngrăditoare. În acelaşi timp, contribuie la inventarea (asumarea) propriei identităţi.

Prima temă lămureşte chiar obiectul cărţii, făcând diferenţa dintre vorbit, scris şi citit. Gheorghe Mihai afirmă: „Logosul antic e încărcat în semnificaţii; El este totodată Intelect şi exprimarea acestuia prin Creaţie; Logosul, observa cineva, este Intelect în interior şi Cuvânt în exterior” (pp. 13-14). Se constată, apoi, trecerea, în Europa, de la demonstraţia orală la cea scrisă, de la retorică la alfabetizare. Neofit susţine că sola scriptura nu are temei pentru că, după cum afirmase şi Dumitru Stăniloae, Scriptura fixează în scris, după trecerea unui timp, Tradiţia apostolică, apărând după ­instituirea Bisericii, admiţând ca indispensabilă şi primordială „O nevoie a cunoaşterii directe a lui Hristos, nu doar mediată şi inter­mediată de Scriptură şi de creaţie” (p. 19).

Colocutorii sunt complementari, iar discuţiile lor sunt atent elaborate, cu suport livresc, cu citate, implicând receptarea lor: „Mă refer la gândul că aceste înscrisuri au ca orizont adresant un terţ, care va fi să fie el, dar pe care, într-un fel sau altul, îl vizăm...” (p. 99), argumentează învăţatul monah. Gheorghe Mihai arată că, după milenii de luptă acerbă, de confruntări de toate felurile, Iisus Hristos a adus remediul universal, legea iubirii: „Iubirea creştină, lumina Mântuitorului, a încetinit căderea în dezastre irecuperabile, dar tot către dezastru înaintăm prin lupta pentru progres” (p. 21). Se întâmplă ca, din când în când, discuţiile să abandoneze nivelul pur teoretic şi să se raporteze la realitatea imediată. Este evidentă, permanent, o diferenţă de stil între cei doi, dând impuls unei discuţii pasionante: logicianul este riguros, exact, mai concret, pe când teologul se învăluie în speculaţii ţinând de o mistică a vorbirii, fiind influenţat, după cum declară, de gândirea isihastului de la Frăsinei, părintele Ghelasie. Gheorghe Mihai recomandă: „Înainte de a interpreta un text (o rostire), trebuie să-l parcurgem cu atenţie inte­lectuală, să-i identificăm sensul autentic şi apoi să construim un raţionament valid” (p. 28). Neofit are o comunicare învăluită, spiritualizată: „Până la urmă nici în cunoaşterea lui Dumnezeu nu trebuie să se despartă cunoaşterea apofatică, tainică, experienţială, de cunoaşterea catafatică. Suntem chemaţi la o cunoaştere mediată şi imediată, integrală şi integrativă” (p. 31).

Uneori, discuţia are un aspect mai hieratic, lipsit de spontaneitate, tratând teme gândite cu mult înainte, dar, de cele mai multe ori, are fluenţă, ideile derivând unele din altele. Un disens apare atunci când omul de ştiinţă neagă paternitatea Psalmilor şi regalitatea lui David, bazându-se pe dovezi. Rezumând propria evoluţie biografică, o califică drept complexă şi contradictorie, reflectând conjunctura istorică: „Naţionalismul l-am sorbit de la părinţi, cum s-au priceput ei să mă înveţe dragostea de neam” (p. 55), istoria a trebuit să o înveţe, în paralel, din Xenopol, Iorga şi Roller, a fost utecist, membru PCR, dar şi om cu frica lui Dumnezeu, spovedindu-se şi împărtăşindu-se. Asemenea tradiţionaliştilor interbelici, asociază naţionalismului credinţa, ţinând de „Mişcarea sufle­tească a neamurilor”. La rândul său, ieromonahul are o reprezentare deplină a naţiei, cuprinzând viii şi morţii, lumea aceasta şi lumea cealaltă, trecutul, prezentul şi viitorul, considerând-o în dimensiunea sa sufletească nemuritoare: „Aşadar, neamul înseamnă şi o relaţie aparte cu cosmosul străbătută de aceeaşi responsabilitate nu doar în raport de prezent, ci şi de trecut şi viitor” (p. 59), lanţurile destinale coborând din moşi strămoşi.

Gheorghe Mihai afirmă despre prietenie că este deasupra convingerilor ideologice ale fiecăruia. Totuşi, după cum ştim, prietenia se consolidează, este o construcţie de lungă durată, bazându-se pe asemănare. Prietenia nu este efuzivă, cum este erotica, are raţiune sau raţiuni (nu poţi fi prieten, în acelaşi timp, cu Hristos şi cu satana). Aici, cei doi par, din nou, a se despărţi.

Opunându-se viziunii relativiste actuale, enunţate ca o caracteristică a întregii lumi, Gheorghe Mihai îşi defineşte propriul concept de fundamentalism (nu cel care ţine de terorismul religios) ca temei al tuturor valorilor, ca început şi principiu al tuturor întreprinderilor solide. Iar fundamentul întregii creaţii este Iisus Hristos - Calea, Adevărul şi Viaţa. De asemenea, conchide că existăm într-o lume a luptei necontenite, sub diversele ei aspecte, biologică, politică, economică, ştiinţifică, artistică, religioasă etc. Credinciosul însuşi trebuie să se lupte cu păcatele, cu ispitele: „Astfel încât principiul luptei domină spiritul şi acţiunea ca adevăr absolut” (p. 75). Paradoxal, se susţine o luptă pentru pace, dar şi împotriva sărăciei, împotriva infracţionalităţii, corupţiei etc. Răspunsul lui Neofit este că lupta contrariilor aparţine unui „memorial al căderii”, că (potrivit scrierilor părintelui Ghelasie) există şi o stare de neutru, din care ies şi în care se întorc yin şi yang. Pe măsură ce dialogul evoluează, devine tot mai scrutător şi mai închegat. De fapt, avem a face cu un autentic text eseistic, deghizat în conversaţie. Multe dintre problemele discutate aparţin actualităţii: despre prezenţa icoanelor în şcoli, despre construirea Catedralei Neamului, despre manipulările mass-media ori comentarii ale unor apariţii editoriale şi ale mesajelor pe care acestea le susţin. Alte părţi sunt speculative, teoretice: despre libertate, despre indeterminarea cuvintelor (vorbirii), despre compatibilitatea dintre religie şi ştiinţă, despre înclinaţia omului de a face şi de a înmulţi binele, despre sfinţenia trupului şi despre obiceiul, la unele popoare, de a fi incinerat şi, din nou, despre adevăr (care, deşi îmbracă diverse aspecte, există în sine, doar trebuie recunoscut, ca în celebra întâlnire dintre Pillat şi Mântuitor: Ce este adevărul?, la care Iisus nu răspunde).

Consens şi disens despre viaţa muritorilor este o carte deschisă, lipsită de convenţionalităţi, plină de o vivacitate spirituală, culturală, fragmentară, dar şi cursivă, cu un imaginar teologic şi filosofic bogat, evitând orice formă de prozaism. Asistăm la o învălmăşeală de idei, cu inspiraţii, cu revelaţii mistice, poetice. Autorii sunt complementari, realizând, cu o reală vocaţie a dezbaterii, un tandem remarcabil.