Noul Testament în limba siriacă, apărut la Leiden în 1717
În colecţiile Bibliotecii Brukenthal, secţie a Muzeului Naţional Brukenthal din Sibiu, se găseşte un Nou Testament scris în limba siriacă (siriană veche). Cartea sacră a văzut lumina tiparului în oraşul olandez Leiden - Lugdunum Batavorum, cum apare, latinizat, pe foia de titlu - editorii săi fiind Johannis Leusden şi Carol Schaaf.
Foia de titlu, cu un text mai vast decât ne permitem să redăm noi aici, are doar rândul superior în siriacă, restul în latină, cuvintele de început ale titlului fiind: „Novum Domini nostri Jesu Christi Testamentum Syriacum, cum versione latina; cura et studio Johannis Leusden et Caroli Schaaf... Tot aici întâlnim, în treimea inferioară, spre marginea către exterior, o şampilă rotundă cu legenda „Br. Brukenthalisches Museum in Hermannstadt“ (Muzeul Baronial Brukenthal din Sibiu), ştampilă pusă pe cărţile din colecţiile bibliotecii înainte de naţionalizarea muzeului din 1948.
În limba latină este şi Prefaţa „Praefatio ad lectorem“, pe nu mai puţin de opt pagini numerotate, cu precizarea că întreaga carte este astfel aranjată încât trebuie citită în sensul de lectură semitic, mai plastic spus, de la coadă la cap, cel puţin din punctul de vedere al unui cititor obişnuit al zilelor noastre. În această ediţie, din 1717, a Noului Testament, textul sacru este bilingv şi aşezat pe două coloane, pe cea din stânga în siriacă, iar pe dreapta în latină. Partea finală, cea cuprinsă între paginile 649 şi 749, este intitulată „Variae Novi Testamenti versionis“ ea cupinzând liste întregi cu variantele de lectură întâlnite în precedentele douăsprezece ediţii - lucrare realizată cu „multo sudore“, după cum vedem că afirmă autorul acesteia, Schaaf. În fine, legătura exemplarului în discuţie este din pergament cu ornamentică neaurită de medalion, tipică Olandei secolului al XVIII-lea.
Ediţiile Noului Testament siriac
Din amintita „Praefatio ad lectorem“ aflăm lucruri interesante în legătură cu toate ediţiile acestui Nou Testament siriac apărute în Europa până la 1717. Aflăm astfel că „Moses Meredinaeus, preot din Mesopotamia“, mesager al Patriarhului Antiochiei, Ignatius, a fost trimis de acesta să ducă manuscrisul Noului Testament în siriacă „din Asia în Europa“ spre a fi tipărit. Dar din cauza faptului că nici Roma, nici Veneţia nu au fost interesate de proiect, solul patriarhal a găsit sprijin în persoana lui Johannes Albertus Widmanstadius - Johann Albrecht Widmanstetter sau Widmanstadt, (1506-59), jurist consul şi cancelar imperial -, care s-a implicat în publicarea primei ediţii a Noului Testament siriac. Sponsorul a fost împăratul Ferdinand von Habsburg, motiv pentru care a văzut lumina tiparului Viena anului 1562, apariţia editorială fiind una „somptuoasă“, cu elegante caractere siriace, special pregătite în acest scop.
Ediţia vieneză a fost sursa unei a doua ediţii, cea de la Heidelberg, din 1568, la care s-au folosit elegante litere siriace şi s-a adăugat punctuaţia, ea fiind opera lui I. Immanuel Tremellius (1510-1580), evreu trecut la creştinismul de expresie protestantă. De altfel, el a devenit, la un moment dat, titularul Catedrei de Studii Ebraice de la Universitatea din Heidelberg. De menţionat faptul că ediţia Tremellius a fost prima în care întâlnim textele paralele, în siriacă şi latină.
Cea de a treia ediţie a apărut la Anvers în 1571, urmată de ediţiile patru şi cinci, ambele văzând lumina tiparului tot în acelaşi oraş, Anvers, dar în anul 1575.
Cea de a şasea ediţie a cărţii sacre în discuţie a fost editată de Guido Fabricius Boderianus (Guido Fabritius de la Boderie) la Paris în 1584.
Anii 1599 şi 1600 sunt anii în care apar cele două volume a celei de a şaptea ediţii, cea de la Nürnberg, editorul fiind Elias Hutter. Cea de a opta ediţie a apărut sub îngrijirea lui Martinus Trostius, la „Cathenis Anhaltinorum“ (Köthen) şi s-a bazat în principal pe ediţia Tremellius. Este adevărat că al doilea tiraj al acestei a şaptea ediţii are înscris anul 1622 atât pe foaia de titlu, cât şi la sfârşit, dar dacă luăm ca reper „Faptele Apostolilor“, care au înserat un an, acela este 1621.
Ediţia purtând numărul nouă a fost realizată de Michael de Jay şi a apărut „în splendida sa operă «Heptaglotto Parisiensi» din anul 1645“, cum citim în „Praefatio“, în timp ce Londra anului 1653 a fost locul apariţiei ediţiei a zecea.
Ediţia cu numărul unsprezece a apărut, după cum se spune şi în „Praefatio“, la Hamburg, în anul 1664, în editura proprie a profesorului de limbi orientale din acel oraş, Aegiduis Gutbier (Gutbir) - latinizat Aegidio Gutbirio. Reţinem că Aegidio Gutbirio devine profesor de limbi orientale la Gimnaziul din Hamburg, în 1652, iar opera de căpătâi a întregii sale cariere ştiinţifice şi pedagogice o constituie „Novum Testamentul Syriacum“ din 1663, operă asupra căruia am zăbovit, la un moment dat.
Ediţia a douăsprezecea a Noului Testament in siriaca veche a apărut la Sulzbach în anul 1684, în timp ce în 1708 apare cea de a treisprezecea ediţie, la Leiden, sub îngrijirea lui Johann Leusdem şi Carolus Schaaf. Un an mai târziu apare un al doilea tiraj al acestei ediţii din 1708, în vreme ce în anul 1717 este martorul unei „secunde ediţii“ (după cum citim pe foaia de titlu) Leusden-Schaaf - de fapt un nou tiraj -, apărut(ă) tot în acelaşi oraş, iar Biblioteca Brukenthal este posesoarea acestui exemplar din 1717.
Mai clar exprimat: acest „Nou Testament“ din 1717, aflat în colecţiile Bibliotecii Muzeului Naţional Brukenthal din Sibiu este al treilea tiraj din cea de a treisprezecea ediţie a „Noului Testament“ în limba siriacă, apărut iniţial la Viena în 1562. Sub raport teoretic se cuvine să reţinem că o „ediţie“ este diferită de alta prin mai multe elemente definitorii (diferenţă de ani, de loc de apariţie, de modificare a textului etc.), în vreme un alt „tiraj“ al unei ediţii înseamnă că acesta este asemănător până la identificare ediţiei respective.
Creştinismul de expresie siriacă
În concordanţă cu opiniile specialiştilor, „Biblia siriacă“ din 1708 are o importanţă aparte. În primul rând, se întâlnesc două feluri de vocalizare în cadrul textului sacru. Până la „Luca 18: 27 - Iisus a răspuns: ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu“ - s-a folosit sistemul de marcare vocalică numit „caldaizant“, preferat de Leusden. După moartea acestuia, munca a fost continuată de Schaaf, iar acesta a preferat să lucreze după metoda folosită la Paris şi Londra. Atât apariţiile din 1709, cât şi cele din 1717 păstrează neschimbate realizările Leusden - Schaaf din 1708.
Cu mult înainte de ajunge obiect de studiu în Europa mediilor academice, siriaca a fost „limba vie“ al unui „al treilea gen“ de creştinism, cel siriac, mai puţin cunoscut nouă, europenilor, în comparaţie cu cel grec şi roman, dar tot atât de bogat. Mai mult, acest creştinism de expresie siriacă a ajuns, pe „drumul mătăsii“, la Curtea împăraţilor chinezi. Operând nu cu concepte, ci cu imagini, metafore şi comparaţii, creştinismul siro-aramaic s-a dezvoltat în cadrele Imperiului Persan, în izolare faţă de biserica greacă din Imperiul Roman, iar noi, ce de azi, „putem exclama, împreună cu Sfântul Efrem Sirul, supranumit în imnografia siriacă Eufratul duhovnicesc al Bisericii: Acest Iisus a făcut atâtea simboluri/ Că am căzut cu totul în oceanul lor“ (Ioan Ică jr., „Sfântul Efrem, creştinismul siriac şi cealaltă teologie“, în Sebastian Brock, „Efrem Sirul, I. Ochiul luminos. Viziunea spirituală a lumii la Sfântul Efrem Sirul“, trad: pr. Mircea Ielciu, studiu introductiv: diac. Ioan Ică jr., II. „Imnele despre Paradis“, trad: diac. Ioan Ică jr., Sibiu, Deisis, 1998, p. 20.) (dr. Constantin Ittu)