„Nu crucea Lui, ci-a noastră, ascunsă-ntr-a Lui cruce”

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului 

VINEREA PĂTIMIRILOR ȘI SIMON DIN CIRENE 

Iisus primi sentinţa, iar judele, din ură, 
Dădu ordin să moară pe-o armă de tortură. 
Sentinţa promulgată în 12 nysani
S-a pus în aplicare prin ighemoni romani.

Legară Osânditul şi-I pun pe spate-o cruce. 
Iisus, slăbit şi firav, abia o poate duce.
Nu era greu doar lemnul, ci murdăria lui, 
Adică tot păcatul şi viciul omului.

Bătut, împins cu sila, 
Blândul păstor îşi duce
Nu crucea Lui, ci-a noastră, 
ascunsă-ntr-a Lui cruce. 
Mergea încet Stăpânul, iar urletele lor
Au străbătut prin veacuri… Ecou asurzitor!

Când El cădea adesea sub reaua Lui povară, 
Soldaţi-I dădeau palme şi vorbe de ocară.
Şi cum din nou căzuse şi nu s-a ridicat, 
El fu lovit amarnic c-un bici, de un soldat.

Simţind aspra durere, Iisus porneşte iar, 
Săltând din nou povara pe umeri, spre calvar.
În ultima-I sforţare, trei paşi mai izbuteşte.
Oftează, se-ncordează şi iar se prăbuşeşte.

Atuncea, ighemonul, găseşte-un trecător, 
Pe care îl sileşte, zicând poruncitor:
„Ia-I crucea de pe umeri, Acestui osândit, 
Că se termină ziua şi treb’e răstignit”.

Şi Simon din Cirene ia crucea Sa pe umeri.
O duce pe Golgota, „în vremea-aceea”… Vineri. 

Monica Pillat

PE CALEA CRUCII

Am început s-o iau, în gând,
Pe calea Crucii, încercând
Să fiu, în ceasul cel mai trist,
Alături de hulitul Christ.

Suişul e atât de lung...
Dar El m-aşteaptă să-L ajung,
Iar la sfârşit, Îi spun: „Mi-e rău,
M-aş răstigni în locul Tău,
Să nu mai simt cât Ţi-e de greu.” 

MIR

Mirul, în care Te-nveşmânt
Până la punerea-n mormânt,
E o armură de alin,
Pe trupul încă peregrin.

Să fii aici şi să nu fii,
Deja, plecat dintre cei vii,
Ca asfinţitul scăpărând,
În întunericul flămând...

Uleiul sfânt, pe care-l porţi,
Te va păstra până, din morţi,
Te vei întoarce să mă ierţi?

Geo Ciolcan 

LUMINA  SFÂNTĂ

Lumină Sfântă, coborâtă-n 
strane,
Să-mprăștii raze peste chip 
de sfinți,
Sub nimbul tău au lăcrimat
 icoane
Și s-au jertfit părinții 
din părinți.

Lumină Sfântă, izvorâtă-n noapte,
Să-mbraci în har și ultimul potir,
Misterul tău învăluit în șoapte
Ne-a fost, în veac, anafură și mir.

Lumină Sfântă, flacăra de veghe,
Tu ne-ai aprins în cer și pe 
pământ,
Distanța, măsurată-n mii 
de leghe,
Topită-a fost de duhul tău 
cel sfânt.

Lumină Sfântă, candelă aprinsă,
Tu ne-ai adus credința la izvor
Și-n strălucirea-ți, patimă 
nestinsă,
Prin tine-am biruit, plângând 
de dor.

Lumină Sfântă, pavăză eternă,
A fost ce-a-ntemeiat credința-n prag,
În anii grei, Biserica maternă
Ne-a fost o Casă-a Domnului, 
cu drag.

Lumină Sfântă, vii mereu 
de Paște,
Cu Învierea Domnului deplină,
Și an de an puterea ta renaște:
Veniți la Domnul, să luați 
Lumină!

Iuliana Dinu

JERTFA TA

Istovit și plin de sânge
Domnul duce Crucea-n spate,
Frunza murmură prin codri,
Șoapte se aud pe ape,
Se cutremură pământul,
Plânge-ntreaga răsuflare,
Lacrimi curg în roua ierbii,
Din ochii Măicuței Sale.

Se dezlănțuie Iubirea,
Luminează mii de stele,
Îngeri albi Îl înconjoară,
Zboară-n juru-I păsărele.

Fruntea mea plină de gânduri 
O înalț spre ceru-nalt,
Doamne, iartă-mi rătăcirea,
Că și eu sunt vinovat. 

Tu pământul mântuiești,
Cu dureri, prin jertfa Ta,
Stropi de pace și iubire
Se aștern pe slova mea.

Ignatie Grecu

MAMĂ

S-au povârnit pereții, s-a aplecat 
și casa. 
Ograda a ajuns un putregai. 
Dar a rămas icoana neatinsă 
Sub care mereu îngenuncheată
te rugai. 

Din când în când mai trec străin
pe acasă. 
La cine, oare, îndurerat să vin?
 Căci toţi au adormit puţin 
câte puţin, 
Şi tu, măicuţă, icoană 
luminoasă. 

Vezi, au plecat încet cu toții 
în pământ 
Ca să răsară iarăși în Ziua 
cea de-Apoi, 
Purtând atunci un nou și 
luminat veșmânt, 
Când Domnul se va milostivi 
de noi. 

Eu pentru toţi mă rog şi 
pentru tine, mamă, 
Ne-om reîntâlni în cer 
privindu-ne cu drag,
Curaţi la chip, întregi, uşori 
şi fără teamă, 
Aşa cum Dumnezeu a rânduit 
din veac.

Dorina Stoica

CUM TACE DUMNEZEU

Ai asculta tăcerea lacrimilor 
ce vorbesc mai mult decât 
cuvintele care rostesc?
Întrebările nu au răspunsuri, 
ce rost ar avea când peste lume 
stăpână-i nedreptatea?
Doar speranța pâlpâie încet, 
ca o lumânare  ce arde mocnit, 
se stinge și moare.
Lumea din jur are formă de cruce, 
e atâta tristețe și atât de puțini 
o pot duce!
Fiecare zi e un cui bătut în trupul iubirii. 
Mielul așteaptă blând clipa 
răstignirii. 
Nu plânge, nu fuge, nu știe 
ce-l așteaptă, nici că va fi 
o judecată nedreaptă.
Ce taină adâncă e-această 
durere din care se naște speranța, 
Înviere?