Nu vă lăsați păcăliți de persoane rău intenționate!

Institutul de Cercetare şi Pre­ve­nire a Criminalităţii, struc­tură centrală a Inspec­toratului General al Poliţiei Române, a realizat o analiză a infracţiunilor de înşelăciune prin metoda „Accidentul”. În cele ce urmează vă pre­zen­tăm o serie de informații cu caracter preventiv referitoare la acest tip de înșelăciune în scopul informării cititorilor și pentru prevenirea unor astfel de fapte.

Abordarea victimelor este făcută telefonic, infractorii anun­țând că o rudă a celui contactat a făcut un accident și are nevoie urgentă de o sumă de bani. De obicei, este avansată iniţial o sumă de bani importantă pe care o negociază ulterior, în funcţie de posibilităţile declarate ale victimei de a o plăti, dar nu mai jos de un plafon pe care infractorul îl poate considera rentabil pentru efortul şi riscurile presupuse de acţiunea sa.

În alte situaţii, se poate porni de la suma pe care însăşi victima declară că o poate plăti. În aceste cazuri, infractorii întreabă simplu: „câţi bani aveţi?”, în funcţie de răspunsul primit putând solicita victimei să identifice surse suplimentare de procurare a banilor (cont bancar, împrumut etc.).

Nu există o preferinţă pentru o anume monedă. Au existat cazuri în care, în lipsa unor sume de bani disponibile, infractorii au solicitat sau victima a sugerat că ar deţine aur, bijuterii, opere de artă.

Autorii

Într-o mare proporţie autorii înşelăciunilor prin metoda „Accidentul” sunt foşti deţinuţi din penitenciare, condamnaţi la pedepse de detenţie îndelungate, care se „reorientează” în cazul acestui tip de infracţiune.

Autorii acestui gen de înşelăciune sunt în totalitate bărbaţi. Femeile sunt prezente în acest context infracţional doar în rolul de curieri.

Caracteristici:
- demonstrează o mare perseverenţă. Apelează zilnic un mare număr de posturi telefonice, uneori de ordinul sutelor, ocupaţie care poate dura şi 12 ore pe zi. Nu renunţă, indiferent de reacţia celor apelaţi, apreciindu-se că ajung în stadiul de a declanşa cu şanse de succes demersul narativ o dată la mai multe zeci de apeluri;
- cei mai mulţi dintre ei dovedesc o inteligenţă deosebită. Provoacă, recunosc, amplifică şi exploatează vulnerabilităţile psihologice ale victimelor lor, speculează toate oportunităţile oferite de acestea;
- se informează cu privire la prevederi legale, situaţii şi diagnostice medicale, notorietatea unor persoane publice, actualitatea unor subiecte;
- punerea în operă a acestei înşelăciuni solicită o bună capacitate de organizare: introduc în penitenciar şi ascund ingenios telefoane mobile, cartele telefonice, încărcătoare; îşi repartizează zonele de acţiune pentru a nu se suprapune şi a apela, chiar şi întâmplător, aceiaşi abonaţi telefonici; organizează role-play-ul distribuindu-şi rolurile pe care le susţin; organizează şi controlează acţiunea infracţională, coordonând acţiunile victimei şi pe cele ale curierului, unii dintre ei având planuri B pe care se repliază în funcţie de reacţiile victimei şi de noile informaţii pe care le primesc;
- îşi perfecţionează metodele, împrumutând elemente de la alţi infractori şi prin posibilitatea dată de noul Cod de procedură penală de a-şi consulta propriul dosar şi a lua cunoştinţă de metodele poliţieneşti utilizate în depistarea/probarea acţiunii lor infracţionale.
În comiterea acestor înşelăciuni, autorii sunt motivaţi de timpul lung pe care îl au la dispoziţie, dar şi de profitabilitatea pe care metoda „Accidentul” o asigură.
În realizarea înşelăciunii, pot exista participări mai mult sau mai puţin numeroase. Dialogurile telefonice cu victimele pot fi susţinute individual sau la acestea pot participa încă unul sau doi dintre colegii de celulă. Chiar dacă nu susţin unul dintre roluri, aceştia pot contribui la atmosfera sonoră care să inducă victimei încrederea că scena accidentului este veridică. Luarea în posesie a banilor se realizează printr-un curier („săgeată”) care intră în contact direct cu victima în acest scop. La aceştia se adaugă o persoană de încredere, de obicei aparţinând familiei infractorului, care colectează banii de la curieri şi poate desfăşura şi alte acţiuni - de organizare, recrutare etc. – pe care infractorul i le solicită.

Curierul

Într-o primă etapă, înşelăciunea prin metoda „Accidentul” a utilizat o altă cale de transmitere a sumei de bani solicitate de către infractori, victimele fiind îndrumate să utilizeze serviciile sistemelor de transfer bancar.

Acest mod presupunea ca infractorul să fie ajutat de o persoană aflată în libertate care să recruteze alte persoane, iar acestea, necunoscând sursa reală a banilor, sub un oarecare pretext şi în schimbul unei recompense, să ridice banii depuşi de către persoana înşelată.

În această situaţie posibilitatea ca această metodă de transfer a sumei să producă urme care să conducă la infractor rămânea consistentă. Ca urmare, autorii înşelăciunii prin metoda „Accidentul” s-au reorientat, recurgând la un curier care să intre în contact direct cu victima pentru a intra în posesia banilor.

Curierul este recrutat din anturajul infractorului, făcând, cel mai des, parte din cercul de cunoscuţi. Foarte rar aceşti curieri sunt rude apropiate sau prieteni buni cu infractorul. Pot fi atât bărbaţi, cât şi femei, femeile având avantajul de a prezenta mai multă încredere şi a fi mai disponibile emoţional de a empatiza cu victima în legătură cu pretinsa tragedie pe care ar fi suferit-o ruda sa. Pentru acţiunea sa „săgeata” este recompensată cu un mic procent din suma obţinută în infracţiune. Un curier este folosit în mai multe acţiuni, infractorii putând folosi curieri diferiţi în acţiuni succesive, după cum un curier poate servi unor autori diferiţi.

Rareori curierii sunt persoane inocente, care nu cunosc substratul infracţional al acţiunii pe care o întreprind. Chiar dacă această situaţie există, ulterior, la o a doua sau a treia acţiune, ei vor lua cunoştinţă despre caracterul ilegal al implicării lor. Deşi de cele mai multe ori infractorii evită să îşi informeze curierii cu privire la alte elemente decât adresa şi semnalmentele victimei, uneori ei îşi vor pregăti curierii pentru a putea să susţină în faţa acesteia povestea pe care infractorul a dezvoltat-o.

Victima

Producerea acestui gen de infracţiune se bazează, în mare măsură, pe specularea stării emoţionale a victimei şi pe informaţiile oferite chiar de aceasta în clipa primirii veştii că un membru al familiei a provocat sau a suferit un accident şi trebuie ajutat.

Indiferent că infractorii dovedesc anumite abilităţi intelectuale sau nu, factorul care înfrânge rezistenţa victimei este, de fapt, şocul emoţional resimţit de aceasta şi complexul de gânduri contradictorii pe care aceasta le are în legăură cu modul în care ar trebui să acţioneze.

 Ceea ce face diferenţa între succes şi eşec este acel tip de persoană care întruneşte anumite vulnerabilităţi care o transformă în victimă fără a exista diferenţe date de gen, status socio-economic, instruire, experienţă de viaţă.

Scenariul prezentat de autor conţine elemente de fapt care nu se regăsesc de fiecare dată în viaţa persoanelor apelate: existenţa unui fiu, nepot sau soţ care se află în dificultate şi trebuie ajutat. Ceea ce îşi doreşte infractorul de la potenţiala victimă este captarea atenţiei acesteia. Acesta este primul pas, care să-i permită prezentarea scenariului. Când victima are rudele despre care pretinde infractorul că vorbeşte, factorul care captează atenţia victimei de către infractor este prezentarea pe un ton anume şi cu o mare viteză, pentru a nu da timp victimei să se gândească la ceea ce aude, a primei părţi din scenariul pregătit.

În momentul în care victima acceptă parţial că ruda sa ar putea să se afle în dificultate, fiind implicată într-un accident rutier, involuntar încearcă să-şi confirme că evenimentul chiar s-a întâmplat şi atunci furnizează infractorilor date despre numele rudei lor sau locul în care s-ar putea afla aceasta.

Abilitatea infractorilor constă exact în faptul că, instantaneu, aceştia se repliază pe baza informaţiilor primite de la victimă, le preiau şi le întorc victimei ca şi cum le ştiau ei. Acest fapt fixează încrederea victimei că ştirea este adevărată şi începe partea a doua a dialogului: prezentarea scenariului şi a solicitării financiare, a elementelor de convingere prin folosirea unor cuvinte din limbajul profesional al reprezentanţilor autorităţilor.

Astfel, încrederea victimei devine atât de puternică încât, ulterior, chiar şi după ce a realizat că a fost înşelată, chiar şi după ce poliţiştii care instrumentează cazul demonstrează victimei că ea însăşi a furnizat infractorilor informaţii despre ruda sa, de multe ori refuză să creadă acest lucru şi rămâne convinsă că infractorii ştiau numele rudei sale şi locul în care aceasta a produs accidentul, pentru că altfel nu-şi poate motiva credulitatea.

Există şi alt tip de informaţii care rezonează cu seturi de reprezentări ale victimei astfel încât aceasta ajunge să se comporte aşa cum doresc infractorii. De exemplu, un autor poate pretinde că este un procuror care este dispus să ajute situaţia juridică a fiului, dar cere victimei pe un ton complice să nu mai spună nimănui despre asta, pentru că are şi el copii şi nu vrea să păţească ceva dacă se află că a primit bani de la victimă. Acesta este un element persuasiv care contribuie la întărirea încrederii victimei că vorbeşte cu un reprezentant real şi corupt al autorităţii, dispus să o ajute.

Elementele de presiune sunt stimularea sentimentului de vinovăţie al victimei şi solicitarea ca suma de bani să fie predată cât mai urgent curierului trimis de infractor, astfel încât procesul decizional al victimei să se desfăşoare cât mai rapid, să nu aibă timp prea mult să realizeze ce i se întâmplă. Victima, chiar dacă are unele îndoieli şi şi-ar dori să aibă mai multe informaţii înainte de a se decide să dea suma convenită, în acelaşi timp nu se poate opri să nu-şi pună întrebarea: dacă totuşi este adevarat şi eu, refuzând sau întârziind să dau banii, fac un rău ireparabil persoanei importante pentru mine?

Aceste gânduri contradictorii sunt cele care menţin victima în stare de supunere aproape hipnotică faţă de ordinele infractorului, care-i cere să facă anumite acţiuni pe care victima le execută, fără să se gândească prea mult la sensul lor: să scrie declaraţii în care îşi spune adresa de domiciliu, să nu închidă telefonul, să menţină deschise toate telefoanele pe care eventual le are pe toată perioada negocierii cu infractorul, să meargă la bancă să scoată mai mulţi bani sau să împrumute etc.

În general, este vorba de persoane de vârsta a treia, trecute de limita pragului de pensionare, a căror acuitate cerebrală s-a diminuat şi care nu au nici abilitatea sau obişnuinţa de a verifica veridicitatea informaţiilor primite.

Institutul de Cercetare şi Prevenire a Criminalităţii