Nunta în secolul al 17-lea
Un moment definitoriu al societății româneşti în decursul istoriei este nunta, cel mai important eveniment social din viaţa unei persoane timp de sute de ani în spaţiul rural românesc şi nu numai. Până în timpurile noastre, nunta este momentul când o persoană este în prim-planul colectivității din care face parte. Alt moment în care să fie în atenţia tuturor nu mai trăiește în decursul existenţei sale.
Nunta este momentul social cel mai important din viaţa unei persoane, pentru că întreaga comunitate este interesată de acest eveniment, ce devine un subiect de discuţie pentru toţi membrii ei. În lumea noastră, nunta a devenit doar un eveniment social cu conotații religioase, care totuşi păstrează importanţa fundamentală a acestui moment definitoriu din viaţa unei persoane. Nici după veacuri nu s-a pierdut acest lucru, chiar dacă în timpul nostru nunta cunoaşte un proces de secularizare.
Plecând de la ce ne leagă pe noi de mentalitatea celor care au trăit în urmă cu aproape patru secole vom înţelege mai uşor tradiţiile pe care le regăsim şi azi la nuntă. În primul rând, rânduiala liturgică a nunții este în mare parte la fel ca și cea prezentată de Paul de Alep în jurnalul său de călătorie din secolul al 17-lea. El era din Alep, oraş arab din Siria care în secolul al 17-lea era de un veac parte a Imperiului Otoman şi unde situaţia creştinilor era mai bună decât în alte locuri din Levant. Devine în acest veac primul „scaun episcopal al Bisericii Antiohiene”, iar episcopul său purta titlul de „mitropolit al sfintei cetăţi Bereea, exarh al Siriei Prima şi topoteret (trimis al patriarhului Antiohiei, vicar, locţiitor) al Hierapolisului şi al întregului ţinut al Eufratului” (Paul de Alep, „Jurnal de călătorie. Siria, Constantinopol, Moldova, Valahia şi Ţara Cazacilor”, traducere din limba arabă, studiu introductiv şi note de Ioana Feodorov, cu colaborarea Yuliei Petrova şi a lui Mihai Ţipău, Academia Română, Institutul de Studii Sud-Est Europene, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, Brăila, 2020, p. 80).
La jumătatea secolului al 17-lea, Paul de Alep îl însoţeşte pe Macarie al 3-lea, Patriarhul Antiohiei, în călătoria sa prin Ţările Române. Patriarhul Macarie era din familia Az-Za‘im şi reprezenta a treia generaţie de slujitori ai Bisericii Antiohiene. Bunicul său fusese preot, iar tatăl său horepiscop (episcop în mediul rural sau itinerant). „Botezat Yuhanna, a fost ucenicul mitropolitului Alepului, Meletie Karma, ales patriarh cu numele Eftimie al II-lea (1635-1636). La 27 octombrie 1635, Yuhanna l-a înlocuit pe acesta ca episcop al Alepului, luând numele de Meletie, iar din noiembrie 1647 şi până la moartea sa (16 iunie 1672) a ocupat scaunul de patriarh al Bisericii Antiohiene şi a Întregului Răsărit, cu numele de Macarie al III-lea” (Ioana Feodorov, Studiu introductiv la Paul din Alep, op.cit., pp. 91-92).
Paul de Alep s-a născut în anul 1627 sub numele de Paul Ibn Az-Za‘im şi era fiul Patriarhului Macarie al 3-lea. El a fost orfan de mamă şi de creşterea sa s-a ocupat tatăl său, care, fiind preot văduv, a fost ales Episcop la Alep şi mai târziu Patriarh al Antiohiei. Paul a fost căsătorit şi a avut doi fii, dintre care al doilea, Constantin, va urma bunicului său în scaunul de patriarh la vârsta de 20 de ani, sub numele de Chiril al 5-lea. Paul a fost hirotonit diacon la 20 de ani şi apoi ridicat la treapta de arhidiacon, fiind secretarul personal al tatălui său. În această calitate îl însoţeşte în toate vizitele pastorale. În a doua călătorie la Moscova, după o vizită în Georgia, începută în 1664, se îmbolnăvește şi moare la Tbilisi în ianuarie/februarie 1669 (Ioana Feodorov, Studiu introductiv, pp. 90-94).
Ţările Române se aflau la finalul unor domnii lungi ale lui Matei Basarab în Ţara Românească (1632-1654) şi Vasile Lupu în Moldova (1634-1653). Călătorii sirieni s-au putut bucura de realizările lor din plan artistic şi cultural. Acest lucru este remarcat şi de Paul de Alep, care scrie despre Matei Basarab: „Voievodul a zidit multe biserici şi felurite mănăstiri, toate din piatră, boltite, din temelii desăvârșit” (Călători străini, VI, p. 692, la N. Stoicescu, Matei Basarab, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988, p. 94, apud. pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Trinitas, Iaşi, 2002, p. 245). Despre Vasile Lupu spune că în vremea lui s-au făcut „multe tipărituri, cărţi bisericeşti, de ştiinţă şi tâlcuiri în limba română” şi prezintă în detaliu ctitoriile sale: Trei Ierarhi, Golia ş.a. Oricum autorul nostru este martor la evenimentele ce duc la sfârşitul domniei lui Vasile Lupu şi participă la înmormântarea lui Matei Basarab. Este prezent şi la instalarea noilor domnitori în Moldova (Gheorghe Ştefan, 1653-1658) şi Ţara Românească (Constantin Şerban, 1654-1658). El vine în Ţările Române în anul 1653, oprindu-se prima dată în Iaşi, la 25 ianuarie. În Moldova, delegaţia antiohiană rămâne până în octombrie 1653, când merge în Ţara Românească. După Paşti, în mai 1654, vine la Iaşi, de unde în iunie pleacă spre Ţara Cazacilor (Ioana Feodorov, pp. 126-132).
Călătoria în Ţările Române a Patriarhului Macarie al 3-lea descrisă de Paul de Alep în Jurnalul de călătorie este o frescă a lumii româneşti de la jumătatea veacului al 17-lea. Din consemnările lui vedem cum era societatea românească din Moldova şi Ţara Românească din acea epocă. El scrie despre casele şi portul din Ţările Române, cum se postește în Moldova, rânduieli la înmormântare, serbarea pascală în Valahia etc. Ţine acest jurnal la insistențele unui prieten, diaconul Gibra‘ il Ibn Qustantin. Acest text „cuprinde o mare bogăţie de date şi relatări cu privire la toate aspectele vieţii politice, sociale, religioase şi culturale a ținuturilor vizitate” (Ioana Feodorov, pp. 97-98; 320-329; 362-382; 382-283; 441-444). Jurnalul de călătorie este scris în limba arabă şi prezintă călătoriile Patriarhului Macarie al 3-lea al Antiohiei în Ţările Române, Ucraina de azi şi Rusia şi ne oferă informaţii importante legate de viaţa politică, socială şi religioasă din Ţările Române. Ne oferă descrieri ample ale unor biserici şi mănăstiri prin care vedem cum arătau acestea în epocă (Pr. Nicolae Chifăr, „Istoria Creştinismului”, vol. 4, Editura Trinitas, Iaşi, 2005, p. 120).
Însă ceea ce atrage în mod special publicul contemporan sunt amănuntele legate de momentele importante din viaţa strămoșilor noştri de acum patru veacuri. Între acestea este în mod sigur nunta. Dacă facem o trecere în revistă a televiziunilor tabloid de la noi vom vedea că cele mai urmărite emisiuni sunt cele în care sunt dezbătute nunţile vedetelor zilei. Având acest mental construit de media consumistă de la noi, după 1989, în mod sigur un text din jurnalul arhidiaconului Paul de Alep despre o nuntă din Ţara Românească de la jumătatea secolului al 17-lea atrage atenţia tuturor. Din jurnal aflăm despre pregătirile care se fac pentru aducerea unei viitoare mirese. În timpul lor se întâmplă o „moarte năprasnică”, ceea ce-i oprește să mai meargă după mireasă. Patriarhul Macarie le cere să continue cu pregătirile de nuntă şi să meargă după mireasă. Chiar dacă autorul nu precizează despre cine este vorba în cazul „morţii năprasnice”, în mod sigur nu este vorba de o rudă directă a mirilor, ci a unei persoane din anturajul mirelui, care se pregătea să meargă după mireasă. De aceea patriarhul le cere să continue cu rânduielile şi tradiţiile legate de nuntă. Iar prezenţa lui la acest eveniment arată că nunta este una din mediul boieresc valah. Acest lucru îl subliniază şi Paul de Alep când spune că mirele merge după mireasă împreună cu rudele lui şi mulţi boieri. În mod sigur avem de-a face cu mai multe zile pentru a fi adusă mireasa în localitatea mirelui. Paul de Alep spune că luni se aduce vestea venirii mirelui, ceea ce arată că avem vornicei care merg înainte şi vestesc venirea nunții. Obiceiul vorniceilor a existat în lumea românească rurală până în primii ani ai mileniului al 3-lea. Mai există locuri în România unde se păstrează acest obicei al vorniceilor. În text sunt numiți „colăcarii”, cei care aduc familiei mirelui vestea sosirii mirelui şi a miresei şi pentru aceasta primesc daruri.
Accentul pe care-l pune Paul de Alep pe fastul sosirii la casa părintească a mirelui alături de mireasa sa și mai ales detaliile pe care le oferă ne arată fascinația unui tânăr cleric arab creştin în faţa acestei desfășurări impresionante de opulență şi bogăţie pe care o arată boierimea valahă. Aceasta ar fi o opinie, dar pe de altă parte poate fi şi reacţia unui autor primit şi dăruit cum se cuvine de o gazdă boierească valahă şi care se simte dator să-i răspundă prin această veritabilă frescă în cuvinte. În primul rând, căsătoria în mediul boieresc este un mijloc de a face alianțe între familii, iar nunta propriu-zisă un prilej de a etala bogăţia pentru familiile care s-au aliat prin căsătoria copiilor lor. Acest aspect explică şi fastul aducerii miresei. Ea este precedată de mire călare, îmbrăcat după obiceiul ginerelui (cum subliniază autorul) şi adusă într-o trăsură, „urmată de alte trăsuri pline cu jupânesele boierilor; fratele ei o însoțea” („Călători străini despre Ţările Române”, vol. VI, ed. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, pp. 209-211).
Se insistă apoi pe tradiţia primirii mirilor în casa părinţilor mirelui, subliniind că beau vin din cupe mari de argint. După acest moment, clericul arab prezintă desfăşurarea Tainei Sfintei Cununii. Vorbeşte de „obiceiul lor statornicit” al întinderii în biserică a unui covor sub picioarele mirilor. Arată dispunerea nașilor faţă de miri: nașul în dreapta mirelui, iar nașa în stânga miresei. Clericul arab menționează şi un alt obicei, pe care personal l-au crezut de dată recentă, şi anume, în timpul înconjurării mesei, la finalul Tainei Cununiei, se aruncă cu dulciuri, aspect exprimat foarte frumos de Paul de Alep în limbajul epocii sale: „S-au aruncat zaharicale cu migdale şi stafide şi cofeturi şi jilbă” („Călători străini despre Ţările Române”, vol. VI, pp. 209-211). Autorul este frapat şi de „lăcomia” cu care cei prezenţi la nuntă adună aceste dulciuri. Apoi prezintă momentul de final al tainei, când mirii se închină în faţa Sfintei Evanghelii pe care o sărută şi apoi sărută mâna Patriarhului Macarie, cel care le-a oficiat slujba Sfintei Cununii. Astfel se subliniază locul central al ierarhului antiohian în cadrul liturgic al nunții.
După ce pleacă de la biserică urmează masa de nuntă, unde ginerele împlineşte obiceiul de a-i servi chiar el pe invitaţi. Alături de el, şi mireasa se îngrijește de invitaţi. Autorul vorbeşte de împărțirea nominală a maramelor, timp în care diacul trece numele în „catastif”. După care urmează închinarea darurilor: se aduce o tavă mare pe care invitații pun darul lor pentru miri, primul care închină este patriarhul, ca cel mai important dintre participanţii la nuntă. Cei care oferă bani îi pun pe tavă, iar cei care fac alte daruri dictează diacului ce oferă mirilor. Când se încheie strângerea darului de nuntă, banii sunt pecetluiți, iar mireasa este binecuvântată de patriarh şi primeşte toate cheile din casa soțului ei, ceea ce arată că ea este cea care conduce treburile casei de acum înainte. Ea este „păstrătoarea avuțiilor soțului său”. Această precizare arată locul unei femei în familia ei din clasa boierească valahă.
Textul lui Paul de Alep ne arată o imagine asupra căsătoriei în Țara Românească în secolul al 17-lea. Căsătoria este un aranjament social și economic făcut în prezența autorității bisericești și cu binecuvântarea acesteia având ca scop, în cazul boierimii, alianțe politice și de interes material, iar în general, o formă de păstrare a statutului social. Putem afirma că Jurnalul de călătorie al lui Paul de Alep ne oferă o frescă de epocă premodernă românească în care vedem tradițiile legate de nuntă și reglementările canonice pe care Biserica le face pentru păstrarea moralității societății și respectarea legislației domnești din epocă.