O apariţie editorială inedită

Atunci când vorbesc despre viaţa şi activitatea Sfântului Nicodim de la Tismana, teologii şi istoricii de astăzi emit încă ipoteze, fac apel la logică, încearcă să găsească noi argumente care să susţină o părere sau alta. Totul, din cauza lipsei informaţiilor privitoare la originea, copilăria şi tinereţea lui, ca de altfel asupra întregii sale vieţi de până la venirea în Ţara Românească, dar şi după acest moment. Socotit de majoritatea cercetătorilor drept una din marile personalităţi ale Orientului Ortodox, Sfântul Nicodim de la Tismana rămâne şi astăzi, la mai bine de şase secole de la mutarea sa la ceruri, prea puţin cunoscut.

În acest context, iniţia­ti­­va Înaltpreasfinţiei Sa­­le Irineu, Arhie­pis­co­­pul Craiovei şi Mi­tro­­politul Olteniei, de a face cu­­nos­cut şi uşor accesibil, deo­po­­tri­vă pentru specialişti (teo­logi, is­torici sau filologi), dar şi pentru publicul larg, un ve­ri­­tabil re­per, un „monument“ al litera­tu­­rii noastre teologice vechi, Te­traevanghelul Sfân­tu­­lui Ni­co­dim de la Tismana, nu a pu­tut decât să ne bucure, pri­­mind-o ca pe o binecuvân­ta­re da­tă nouă de Sfântul Ni­co­dim, prin mâna ar­hi­păs­to­ru­lui nostru de astăzi.

În anul 2013, ca urmare a stră­daniilor depuse de IPS Iri­neu, a văzut pentru prima da­tă lu­mina tiparului, sub forma u­­nui volum ce reproduce prin fo­­to­­copiere cel mai important rod al activităţii cultural-teologice des­făşurate de Sfântul Ni­codim în urmă cu mai bine de şase sute de ani. Urmare a u­nui pro­iect, selectat în cadrul Pro­gra­mu­lui Operaţional Re­gio­nal şi co-finanţat de Uni­u­nea Eu­ro­pea­nă prin Fondul Eu­ropean pen­tru Dezvoltare Re­gională, al cărui beneficiar a fost Fun­da­ţia „Cuvântul ca­re zideşte“, a a­părut în con­di­ţii grafice de ex­cep­­ţie Te­tra­e­van­ghelul Sfân­tu­lui Nicodim.

Moştenirea teologică şi culturală a Sfântului Nicodim de la Tismana

Activitatea cultural-teolo­gi­că a Sfântului Nicodim se re­mar­­că prin numeroase însem­nări şi corespondenţe, relevan­te ca mărturii istorice, până as­tăzi. În acest sens, amintim de co­respondenţa purtată cu ulti­mul patriarh de Târnovo, Sfân­tul Eftimie, apreciat şi cunoscut teolog în toate ţările ortodo­xe; s-au păstrat două scrisori ale patriarhului către cuvios. În prima, Eftimie răspundea la şa­se întrebări dogmatice privi­toa­re la îngeri, iar cea de-a do­ua constituia un răspuns cu pri­vire la curăţia morală a ce­lor ce doresc să se preoţească.

Totodată, este semnificativă os­teneala sfântului din jurul a­nu­lui 1405 (când trecuse de 90 de ani!) de a caligrafia pe per­ga­ment un frumos Te­tra­e­van­ghel în limba slavă biseri­ceas­că, de redacţie sârbă, primul ma­nuscris cu dată sigură scris pe teritoriul ţării noastre.

După anul 1387 şi până la mu­tarea sa la cele veşnice se în­­registrează aşa-numita „eta­pă culturală a vieţii sale“, eta­pă pe care o va desfăşura mai a­les la Tismana, de unde a purtat şi corespondenţa cu ultimul pa­triarh bulgar, Eftimie al Târ­no­vei („acea personalitate im­pre­­sionantă, cu adânci izvoare de cultură religioasă, câştigate la Constantinopol şi mai ales în me­ditaţiile singuratice de la Mun­tele Athos“), ideea centra­lă fiind „perspectiva Întrupării Mân­tuitorului pentru destinul per­soanei umane“.

Cunoştea bine Sfânta Scriptură

Dovada că Sfântul Nicodim cu­noştea bine Scriptura este în­să Tetraevanghelul său, cel mai însemnat monument de cul­tură, scris şi împodobit cu mi­niaturi şi alte ornamente în ju­rul anului 1405. Este primul ma­nuscris cu dată certă scris pe teritoriul României şi toto­da­­tă şi cel mai vechi manuscris mi­niat din Ţara Românească, pre­cum şi unul din rarele iz­voa­re care vorbesc de condiţiile vie­ţii literare şi artistice de la în­ce­putul secolului al XV-lea din Ţa­ra Românească.

Este scris în limba slavă, pe per­gament şi ornat cu frontis­pi­cii şi iniţiale în culori, cu litere şi titluri de aur, cerneală roşie şi albastră, iar scoarţele din lemn sunt ferecate în argint au­rit. În text, scriitorul păs­trea­ză tradiţia ortografiei sâr­beşti din secolul al XIV-lea, iar prin ca­racterele miniaturilor se des­luşesc izvoare de inspiraţie cer­te din arta decoraţiei bizan­ti­­ne. În felul acesta, Te­tra­e­van­ghe­lul demonstrează dubla „ins­­pi­raţie“ a Sfântului Nico­dim, slavă şi grecească, aşa cum întâlnim la toţi scriitorii i­si­haşti din Balcani de la sfâr­şi­tul secolului al XIV-lea. Ne a­tra­ge atenţia şi însemnarea de pe fila 316 a acestui manuscris, în­semnare care zice: „Această Sfân­tă Evanghelie a scris-o po­pa Nicodim din Ţara Un­gu­reas­că în anul al şaselea al iz­go­nirii lui; de la începutul firii so­cotim (ani) şase mii nouă su­te şi treisprezece (1405-1406)“. De aici unii istorici au ajuns la con­clu­zia că în 1405, cuviosul se afla de şase ani, deci din 1399, izgonit din Ţara Româ­neas­că şi re­fu­giat în Ţara Un­gu­rească (în Ar­deal), la Prislop, un­de zideşte o nouă mănăstire. Des­pre cauzele acestei pribegii nu ştim nimic şi nici izvoarele nu amintesc.

Tit Simedrea vede această iz­gonire a Sfântului Nicodim ca o „goană după isihie“, interpre­ta­re ce nu poate fi nici ea luată în considerare. Dumitru Bălaşa sus­ţine că izgonirea lui Nico­dim de la Tismana ar fi fost ca­u­­zată de refuzul acestuia de a ac­cepta amestecul Mi­tro­po­li­tu­lui Atanasie al Severinului în tre­burile mănăstirii.

Interesantă este şi ipoteza, for­mulată în 1970, de Epis­co­pul Aradului din acea vreme, Te­octist Arăpaşu, care consi­dera că „Nicodim nu a fost izgonit sau alungat din Ţara Ro­mâ­neas­că, ci, din cauza frămân­tă­ri­lor timpului, a «mers» dintr-o par­te într-alta a munţilor, cu toa­te că, sub stăpânire străină, Ar­dealul şi Banatul au consti­tu­­it, nu o dată, pentru boierii şi vo­ievozii români, o mare cetate de refugiu politic, după cum, la fel, Ţara Românească, ca şi Mol­dova, a împlinit aceeaşi pa­văză pentru românii de din­co­­lo de munţi“. Ipoteza aceasta es­te însă contrazisă de în­sem­na­rea de pe fila 316 a Te­tra­e­van­ghelului lui Nicodim: „A­ceas­tă Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim din Ţara Un­gurească în anul al şaselea al izgonirii lui...“, fapt pentru ca­re subscriem ideii refugiului mo­nahului la Prislop, dintr-un mo­tiv încă neclar. Tot în a­ceas­tă perioadă a izgonirii sale, se pa­re că Sfântul Nicodim ar fi e­fec­tuat o călătorie şi în Italia. Do­cumentul care întăreşte a­ceas­tă părere este o scrisoare a u­nui ucenic al cuviosului (pe nu­me Pavel), descoperită în bi­bli­oteca din Şcheii Braşovului, scri­soare în care ucenicul îi co­mu­nică mentorului său că i-a tri­mis în Italia, acolo unde se a­fla sfântul, o delegaţie de că­lu­gări de la Tismana care urmau să-i comunice nişte lucruri tai­ni­ce. Dacă este aşa, atunci pare pro­babilă ipoteza conform că­re­ia Nicodim încerca să organi­ze­ze o cruciadă antiotomană. Tot din timpul staţionării sale în Ita­lia se păstrează un manuscris, fie al său, fie al unuia din în­soţitorii săi, intitulat Lea­st­vi­ţa sau Scara; conţine 180 de fi­le, având şase tipuri de hârtie fa­bricată în Italia. S-ar putea deci desprinde concluzia că, în­tre anii 1398 şi 1406, Sfântul Ni­­codim a ajuns nu numai în Ar­deal (la Prislop, unde a scris Te­traevanghelul său), ci şi în Ita­lia. În 1406, încheindu-se con­­flictul, cuviosul se întoarce la Tismana. La scurtă vreme, des­potul Ştefan Lazarevici al Ser­biei va întări drepturile Mă­năstirii Tismana peste cele ze­ce metoace din dreapta Du­nă­rii, iar Mircea cel Bătrân, îm­­preună cu mai mulţi boieri, a po­posit la această vatră, în­mâ­nând hrisovul din 23 noiembrie 1406 „părintelui şi rugătorului dom­niei mele, popii Nicodim“, hri­sov prin care întăreşte mă­nă­­stirii mai multe drepturi. O lu­nă mai târziu, la 26 decembrie 1406, Cuviosul Nicodim tre­cea la cele veşnice.

„A fost unul dintre fiii acestei ţări, sânge din sângele neamului nostru“

Punerea, pentru prima dată, în lumina tiparului, sub forma u­­nui minunat volum ce repro­du­­ce prin fotocopiere în condiţii teh­­nice şi grafice excepţionale, a Te­traevanghelului Sfântului Ni­co­dim de la Tismana, ră­mâ­ne o re­alizare culturală remar­c­a­­bilă a Înaltpreasfinţiei Sale a­ca­de­mi­cian dr. Irineu, un rod al oste­ne­lilor de care se vor bu­cu­ra şi ge­ne­­r­aţiile viitoare de te­ologi, isto­rici şi filologi, în prin­cipal din zo­na Olteniei, dar nu numai. Ca o măr­turisire per­sonală, şi pentru au­torul a­ces­tor rânduri, reali­za­rea Înalt­prea­sfinţiei Sale a oferit pri­­le­jul fericit de a putea studia şi a­na­liza acest manuscris stră­vechi pentru prima dată. Fără în­­doială că acelaşi lucru îl vor pu­­tea afirma şi mulţi alţi teo­logi, is­torici, filologi şi chiar stu­denţi (de astăzi şi de mâine) in­teresaţi de acest subiect, care nu vor mai fi nevoiţi să stră­ba­tă drumuri lungi sau să în­de­pli­nească for­ma­lităţi (de altfel ne­cesare) im­pu­se de regulile de pro­tejare şi con­s­ervare a unor o­pere de ase­me­nea valoare. Prin prezenţa a­ces­tui manuscris în bibliotecile noas­tre, Înalt­preasfinţia Sa ni-l re­des­co­pe­ră, încă o dată, în min­ţi­le şi ini­mile noastre pe Sfântul Ni­­co­dim de la Tismana, cel despre ca­re arhipăstorul nostru a­fir­­mă, în Cuvântul înainte al vo­lu­­mului, că „a fost unul dintre fiii acestei ţări, sânge din sân­ge­­le neamului nostru..., care a sta­tor­­nicit credinţa ortodoxă şi rân­du­iala monahicească, a do­rit să re­înnoiască pe veci viaţa că­lu­gă­rească şi credinţa orto­do­­xă, atât pentru popor, cât şi pen­tru dom­nitorii Ţării Româ­neş­ti“.