O „călătorie spre centrul pământului”

Aceste rânduri sunt inspirate de expe­ri­ența recentă a unui pelerinaj la Locurile Sfinte. Tineri creştini ortodocşi de la diferite facultăţi, ancoraţi în viaţa Bisericii, activi în asociaţii creştine, acelea de care media laică nu vrea să (se) ştie, au primit binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de a merge în pelerinaj la Locurile Sfinte.

În pelerinaj, omul simte mai mult decât oricând pronia lui Dumnezeu, căci, în mod firesc, el are anumite aşteptări, pe care Dumnezeu totdeauna le copleşeşte. Înveţi din atitudinea celuilalt, din evlavia şi echilibrul lui, dar şi din încercările presărate pe acest drum. Înveţi să preţuieşti timpul, trăirile profunde, rugăciunea în comun şi rugăciunea pentru ceilalţi. Dacă fiecare a ştiut drumul său pregătitor, Dumnezeu a rânduit ca fiecare să aibă trăiri minunate în locuri diferite, de multe ori în chip neaşteptat.

Este o adevărată binecuvântare și o ocazie cu totul deosebită să ajungi la Locurile Sfinte chiar înaintea Săptămânii Mari, să-ți poarte Dumnezeu pașii acolo unde Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a născut, a propovăduit, săvâr­șind minuni nemaiîntâlnite, a pătimit și a murit pentru noi, a înviat și S-a înălțat la ceruri.

Deși, în curgerea anilor, au trecut două milenii, cu tumultul și valurile istoriei, cu neliniștile și căutările neamurilor, prin ochii credinței și adâncul inimii simți ceva din freamătul de odinioară al Cetății Sfinte, ca o pecete dincolo de ceea ce vezi și auzi. Da, în acele locuri, Iisus Hristos a vestit Împărăția lui Dumnezeu și a inaugurat-o prin Sine. Pășind pe urmele Domnului, realizezi că marele câștig nu este acela de a vizita niște vestigii sub vremi, ci de a descoperi cu multă smerenie negrăita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, după cuvântul Cuviosului Ioan Iacob Românul Noul Hozevit: „Taina cea mare a lui Hristos stă în inimile smerite”.

Este impresionant să-ți odih­nești sufletul în locul în care Mântuitorul a săvârșit Cina cea de Taină, instituind Sfânta Euharis­tie. Înțelegi acum mult mai a­dânc chemarea lui Hristos, țintită spre inima fiecăruia la Sfânta Liturghie: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”; „aceasta să faceți spre pomenirea Mea”. Deși cuvintele Evangheliei se așază și se limpezesc, totuși inima se mișcă atunci când ochii străbat grădina Ghetsimani, locul de dincolo de pârâul Cedrilor. Cea mai vie și adâncă rugăciune trăită cândva pe pământ s-a înălțat de aici, pecetluind cu voia Tatălui lucrarea mântuitoare a Fiului Său Celui iubit, „căci așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Odată cu vânzarea și prinderea Mântuitorului, aici avea să înceapă drumul pătimirii Sale, „pentru noi și pentru a noastră mântuire”. Minunat lucru să ai totul atât de aproape și, cu toată ființa, să te cutremuri cugetând la judecarea, batjocorirea și răstignirea pe Cruce a Mântuitorului nostru! Jertfa lui Hristos ne descoperă dragostea Lui răstignită, „pentru ca moartea Lui să fie îndreptarea noastră”, așa cum spune Sfântul Isaac Sirul.

Stăm pe Golgota, la picioarele Crucii, împreună cu Maica Domnului, prin al cărei suflet a trecut sabia, și învățăm să păstrăm totul în inima noastră, nu ca o simplă emoție și impresie de moment, ci ca o trăire vie a credinței noastre.

Sfântul și tainicul Mormânt al Domnului rămâne locul adeveririi Învierii lui Hristos, biruind moartea. Pelerinii de pretutindeni a­jung aici și, cu darul credinței, se fac trimiși ai lui Hristos Cel răstignit și înviat „până la marginile lumii”. În noaptea Sfintelor Paști vom rosti cu toții „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!” și, astfel, fiecare biserică și mănăstire, familie și casă vor deveni un alt Mormânt Sfânt, ca o mărturisire de netăgăduit a Învierii lui Hristos, „Viața vieții noastre”.