O convieţuire binecuvântată

Este necesar să redescoperim demnitatea, sensurile şi menirea familiei din zilele noastre, privite în lumina Sfintei Evanghelii, pentru a umple un gol spiritual şi pentru însuşirea moralei ortodoxe în viaţa de zi cu zi. Familia este cel dintâi aşezământ divin, întemeiat de Dumnezeu pentru prima dată în Rai, în sfatul Preasfintei Treimi: ,,Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor asemenea lui" (Fac. 2, 18). Familia este celula şi baza societăţii, prima "Biserică" întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om, după modelul Bisericii Sale cereşti. Cea dintâi familie a fost întemeiată în Rai, nu pe pământ, având ca Arhiereu şi martor pe Însuşi Dumnezeu, tocmai pentru a sublinia cât de important este rolul familiei în viaţa lumii, ce demnitate i-a dat Creatorul. Din punct de vedere sociologic, familia este prima şi cea mai mică celulă a unei naţiuni. Originea ei stă în natura socială a omului şi în voinţa divină exprimată pozitiv la crearea sa (Fac. 1,

27-28). Familia se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura de bunăvoie şi pentru toată viaţa a unui bărbat şi a unei femei. Însuşirile fiinţiale ale căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi. Scopul căsătoriei este: înmulţirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, înfrânarea trupească şi, îndeosebi, ,,stabilirea unei stări desăvârşite între soţi, ca să se împlinească reciproc, transmiţând unul altuia calităţile şi darurile care sunt proprii fiecăruia, înnobilân-du-se reciproc şi lucrând la îndeplinirea menirii morale a fiecăruia" (Hristu Andrutsos). Sunt căsătorii şi fără copii, şi nu din vina soţilor, iar ajutorul reciproc poate fi dat şi fără o legătură legitimă, de aceea ultima direcţie a întreitului scop al căsătoriei este cea mai importantă. Mântuitorul rezolvă însă această problemă şi-i oferă căsătoriei, prin prezenţa Sa în mijlocul nuntaşilor din Cana Galileii, strălucirea paradiziacă. El întăreşte şi mai mult legătura dintre bărbat şi femeie şi o înalţă, din ordinea naturală, în dimensiunea harului. (Cătălin Cernătescu)