O inedită monografie a localității Vărbila din județul Prahova

Interesul stârnit în anii ’20 și ’30 de școala lui Dimitrie Gusti pentru studiul sociologic al satului românesc a creat emulație și s-a reflectat în activitatea intelectualității române și a învățătorilor din mediul rural. Aceștia din urmă au văzut în cercetarea trecutului o oportunitate de a lăsa viitorimii prețioase izvoare istorice despre satul românesc din perioada secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului XX. Fără aceste cercetări pe teren, fără mărturiile prețioase ale bătrânilor satului, în mod evident, multe informații importante ar fi fost pierdute. Din fericire, arhivele noastre au conservat aceste mărturii, iar una dintre ele se referă la satul Vărbila.

Vărbila este o localitate aflată în județul Prahova, la 20 km de orașul Ploiești. Călătorul dornic să poposească aici are impresia că se află într-un sat care-și trăiește în continuare „veacurile de singurătate”: este înconjurat de păduri, iar natura respiră liberă și neîncorsetată de modernitate și industrializare. Așezarea încă mai conservă case făcute din pământ, obiceiuri și munci rămase aici din vremea începuturilor patriarhale, dar și o bogată și autentică viață religioasă. Satul este dominat de biserică, care este cea mai înaltă clădire și punctul central al așezării.

Poziționarea locașului reflectă și faptul că, de-a lungul vremii, biserica de aici, mănăstire până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, a fost cea care a dat viață satului, în jurul căreia s-a construit și a gravitat.

Univers mănăstiresc

Atestată documentar încă de pe la 1510, Vărbila a fost ctitorie a unor boieri munteni. Mai târziu, până spre anul 1800, responsabilitatea îngrijirii așeză­mân­tului a revenit boierilor Filipești care, de altfel, o și închină mănăstirii de la Mărgineni-Prahova. În anul 1724, Mărgineniul și metohul său Vărbila sunt închinate mănăstirilor de la Muntele Sinai. În secolele XVI-XVIII, în jurul așezării au avut loc lupte, iar printre domnitorii importanți, zugrăviți pe pereții bisericii și regăsiți în documente ca fiind prezenți în zonă, se numără Mihai Viteazul (1593-1601) și Radu Paisie (1535-1545). Mai târziu, închinarea către Muntele Sinai a determinat ca la Vărbila să fie numiți egumeni greci. Cel mai important este Paisie Sinaitul, cel care, după 1802, reface clădirea și zidurile fortificate, puternic avariate de un cutremur.

În momentul secularizării averilor mănăstirești, inițiată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Mănăstirea Vărbila figura în raportul întocmit de o comisie care studia problema și care a prezentat modul în care egumenii greci au înțeles, la acea vreme, să administreze locașul și cele 2.000 de hectare de pădure, livezi și pământuri arabile, care constituiau averea mănăstirii. Erau prea puțini bani direcțio­nați spre menți­nerea funcțională a bisericii, iar rezultatul a fost degradarea clădirii așezămân­tului. După secularizare, mănăstirea a fost desființată, iar biserica a devenit de mir.

Fiind unul dintre cele mai vechi locașuri de cult din Muntenia, biserica a suscitat interesul unor personalități precum Grigore Tocilescu și Nicolae Iorga, care au scris despre im­portanța sa. La 1900, biserica a fost fotografiată și introdusă în „Albumul General al României”, publicat de Alexandru Antoniu.

Pe parcursul secolului XX, biserica de la Vărbila a supra­viețuit cu greu, fiind aproape dărâmată de cutremurele din 1940 și 1977. În anul 2012, grație eforturilor neobositului și vrednicului preot de aici, părintele Gheorghe Dițu, sprijinit de Patriarhie, de auto­ritățile locale, prin accesarea de fonduri europene, biserica a fost restaurată, iar frumusețea sa s-a relevat din nou celor care o vizitează.

Însemnări monografice

Învățătoarea Florica Niculescu a făcut parte din acea minunată generație de învățători crescuți la școala lui Spiru Haret, intelectualul care și-a dorit ridicarea satului românesc și propășirea țăranului prin școală. Din păcate, despre biografia ei nu s-au păstrat foarte multe informații, reținem doar că și-a început cariera în 1928 ca învățător suplinitor și a funcțio­nat la școlile din zona Văii Cricovului, iar pentru o vreme a funcționat în satul Valea Cucului, de unde a luat contact cu istoria bisericii satului vecin, Vărbila. În 1942 și-a susținut lucrarea de grad intitulată „Mănăstirea Vărbila. Însemnări monografice”. Acest manuscris al lucrării s-a păstrat, din fericire, în arhive.

Lucrarea are 28 de pagini dactilografiate, iar în cuprins sunt inserate și câteva fotografii. Conținutul are ca fir epic descrierea geografică a zonei, a bisericii și picturii sale, dar ceea ce frapează este ancheta sociologică privind modul cum sătenii receptau istoria mănăstirii.

Legende ale locului

În lucrarea sa, Florica Niculescu a redat discuțiile pe care le-a avut cu bătrânii satului, oameni în vârstă de 80 de ani la acea vreme, care apucaseră în copilăria lor mănăstirea și pe călugării greci, care încă mai păstoreau destinul locașului de cult.

O astfel de mărturie este cea despre ridicarea bisericii de „niște boieri” ori de domnul Radu Negru: „- Cine a făcut biserica moșule?/ Lumea spune că Radu Negru, după ce a înșelat pe Turci, potcovind caii deandoaselea/- Știi sigur?/ Apoi eu nu sunt depe vremea aceia - Așa am auzit și eu, așa spun.”

O altă mărturie interesantă, dar și singulară pentru cunoaș­terea vieții de aici, este cea legată de mănăstire în secolul al XIX-lea. Din descrierea bătrânilor pare o epocă fericită și prosperă la Vărbila, cu o mănăstire falnică, bogată, unde viețuiau 60 de călugări. Clădirile din incintă erau îngrijite, iar aici se afla și o sobă „minune” cu 24 de fumuri. Totul este, evident, în contrast cu decăderea de la mijlocul secolului XX. De aceea, memoria locală păstrează și duce mai departe amintirea perioadei când mănăstirea era vizitată de călători, de oameni politici ori de alți călugări și stareți greci.

Viața religioasă la 1940

Mai trebuie consemnată și perspectiva valoroasă asupra autenticei vieți creștine a comu­nității locale, pe care Florica Niculescu o surprinde și o redă în cuvintele următoare: „Satul Vărbila are 271 de familii cu peste o mie de suflete. Parohia posedă o bibliotecă cu peste 100 volume, tot cu scop cultural a fost înființată și asociația «Toată suflarea să laude pe Domnul». Parohia are cor religios, care în sărbători dă regular răspunsurile Sfintei Liturghii. Cu membrii Asociației se țin ședințe Duminicale, cu care prilej se fac explicări din Sfânta Liturghie și se desvoltă teme cu subiect religios sau Național Patriotic. Datorită vredniciei Preoților din ultima vreme, duhul adevărului este viu în inimile credincioșilor din această Parohie, care în multe privințe poate fi dată ca pildă”.

Epilog

Florica Niculescu își încheie lucrarea monografică arătând că și-ar fi dorit să se aplece mai mult asupra studierii trecutului zonei, dar faptul că s-a căsătorit și are copii, că țara este în război îi zădărnicește planurile de a finaliza acest proiect. Mărturia ei a prilejuit autorului acestor rânduri rememorarea copilăriei trăite în satul bunicilor săi, Vărbila, dar și posibilitatea validării și confirmării informației despre autentica viață creștină a oamenilor locului și continuitatea acesteia, la care a fost martor în anii 1980-1990.

În ceea ce privește biserica fostei mănăstiri de la Vărbila, ea este astăzi o bijuterie, iar pictura restaurată, o veritabilă comoară a patrimoniului nostru cultural.