O istorie religioasă a aromânilor (XXV)

Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 17 Feb 2016

Pentru a-şi impune soluţia, conservatorii au mers şi mai departe, modificând întreg aparatul educativ destinat aromânilor şi închegat până în acel moment de guvernele de la Bucureşti. Prin consulul Spiru Constantinescu de la Bitolia (1893-1895), românii sud-dunăreni au fost încurajaţi să înfiinţeze eforii locale pentru administrarea şcolilor şi bisericilor susţinute de statul român, dar care nu erau recunoscute de statul otoman. Scandalul diplomatic declanşat prin aceste ingerinţe la adresa statului turc l-a obligat pe consulul român să se întoarcă de la post, iar consulatul de la Bitolia să fie desfiinţat.

Dar scandalul nu s-a oprit aici. Intrigile la adresa Mitropolitului Antim şi încercările impunerii unui candidat provenit din ţară au amplificat scandalul diplomatic, încât ministrul plenipotenţiar şi consulul general de la Constantinopol au fost nevoiţi să părăsească Turcia.

Faţă de tergiversarea problemei episcopatului şi a scandalului provocat în mediul diplomatic din Turcia, la Bucureşti s-a ridicat opoziţia liberală, care a cerut interpelarea responsabililor guvernamentali în parlament. Noul scandal politic din Capitala României a fost unul din motivele demiterii ministeriatului şi declanşării anticipatelor. Cu venirea liberalilor la putere, problema Episcopatului a căpătat o altă traiectorie, prin adoptarea soluţiei „faptului împlinit”. Românii obţineau înfiinţarea Episcopatului prin decret semnat de sultan, iar cu ajutorul Mitropolitului Antim se puneau bazele organizării bisericeşti, astfel încât Patriarhia Ecumenică să fie nevoită să accepte acest demers. În caz de refuz din partea Fanarului, guvernul liberal de la Bucureşti era dispus să-i împingă pe românii supuşi turcilor la schismă. Astfel putea fi obţinută autonomia bisericească, poate chiar autocefalia, aşa cum se întâmplase în cazul exarhatului bulgăresc.
Planul liberal a fost pus în aplicare începând cu 22 octombrie 1896, atunci când Dimitrie A. Sturdza, preşedintele Consiliului de miniştri şi ministru al afacerilor străine, cerea reprezentantului diplomatic român de la Constantinopol aplicarea unor măsuri în direcţia recunoaşterii Mitropolitului Antim pentru aromânii din Balcani. Se avea în vedere sprijinul reprezentanţilor Austriei, Germaniei şi Italiei, apoi concursul unor miniştri otomani, dar mai ales o audienţă la sultan, care urma să fie înştiinţat că statul român „nu numai că va ceda un loc pentru o moschee în Bucureşti, dar încă va contribui băneşte la clădirea ei, dacă şi biserica română nu este persecutată în Turcia”.

În acelaşi referat, Sturdza considera că problema macedoneană „constă în instalarea temeinică şi de sine stătătoare a bisericii româneşti, care trage după sine şi funcţionarea regulată a şcolilor şi jurisdicţia ecleziastică”.

Dar rezolvarea acestei probleme era amânată sine die atât de către Patriarhia Ecumenică, pe care o considera „tendinţă schismatică”, cât şi de Înalta Poartă care nu se mobiliza în această direcţie, deoarece aşa era „obiceiul turcilor, de a nu se urni din loc”. Prin urmare, şeful guvernului de la Bucureşti vedea rezolvată această problemă numai dacă românii „vor intra pe terenul faptelor îndeplinite”, deoarece macedonenii dovediseră „cât pot fi de utili Imperiului şi cât sunt de credincioşi sultanului”. (Va urma)