O poezie senină: „Cântec pentru așezarea luminii“
Descopăr abia acum, cu o întârziere poate simbolică, între numeroasele volume pe care le primesc de la scriitori, cartea apărută la Editura Eikon, București, în 2021, „Cântec pentru așezarea luminii”, semnată de părintele – preot, călugăr – Ignatie Grecu.
Încă din titlu, se configurează un orizont de așteptare cu discretă încărcătură spirituală: „așezarea luminii” sugerează o limpezire interioară, simbolică, posibilă prin valorificarea funcției constructive a cuvântului, în timp ce termenul „cântec” trimite, între altele, la armonie, la vibrație și echilibru interior, într-o tonalitate liric-meditativă ce evită orice inflexiune programatică rigidă, căci anunță o poetică a interiorizării, într-o tonalitate contemplativă. Cuvântul nu revendică autoritate, ci se oferă ca instrument de limpezire și de împăcare. A „așeza” lumina poate să însemne a-i face loc în conștiință, a-i conferi durată și echilibru acolo, transformând vibrația în stare.
În continuare, discursul liric, așa cum se remarcă încă din primele poezii, se bazează pe o sintaxă limpede și pe imagini care construiesc un univers aproape edenic, într-un registru având rădăcini scripturale recognoscibile: „fiul risipitor”, „Bunavestire”...
Natura apare și ca decor, dar și ca spațiu transfigurat al unei epifanii. Peisajul, în care se află sihăstria, este aproape bucolic, sugerând nu o nostalgie a căderii, ci o prelungire a paradisului: pomii sunt încărcați de rod, din „pârâiașul care străbate grădina” - ecou al celei a raiului -, vin să se adape căprioarele, îngerii se află ei înșiși în tabloul peste care, invocată - „O, Strălucire de sus, cât de frumoasă ești!” - se lasă lumina, pe care vântul nu o poate tulbura. Discursul liric este, totuși, punctat și de motive ale tristeții: cruce, sânge, plâns...
În ansamblu însă, versurile exprimă și respiră bucurie... Pe măsură ce lectura înaintează, se conturează o poezie a armoniei constante. Edenicul este reiterat, devenind laitmotiv al întregului, căci Raiul nu este pierdut, ci regăsit. Volumul construiește un univers pastoral transfigurat: grădină, pârâu, căprioară, cerb, magnolii, ploaie, rouă, curcubeu, lumină lunară, înger, Horeb etc. Referințele scripturale sunt explicite (Moise, Horeb, Bunavestire), iar simbolurile sunt recognoscibile și decodabile imediat. Versurile sunt libere, imagistica este deseori tradițională (munți de aur, veșmânt bizantin, corabie de aur, cu proră de sidef, lumânări aprinse, îngeri cântând, bolți de aur...), fără surprize lexicale majore. Metaforele sunt previzibile în interiorul codului religios. De pildă: „lacrimile leagă cerul de pământ”. Cartea cuprinde, astfel, nu atât o poezie a naturii transfigurate, cât, mai ales, și o poezie a certitudinii credinței. Nu există îndoială teologică, nu există negociere interioară. Dumnezeu „trece”, „se plimbă”, „lasă urme”, „luminează”, iar vocea lirică nu problematizează prezența, ci o contemplă. În poezii ca „A trecut Domnul”, „La lumină lui”, „O adiere”, „La fântână”, existența divină este concretă, aproape senzorială. Nu e abisală, nu e terifiantă. E blândă, apropiată, recognoscibilă: „A trecut Domnul pe aici (...) / Încă se aud pașii Lui”; „A venit să ia apă de la fântână”; „Cred că cel Preaînalt se plimbă călcând ușor pe alei”...
Chiar imaginea din „Horeb” - rugul aprins care nu mistuie - este preluată fără tensiunea cutremurătoare a revelației: focul nu înspăimântă, ci confirmă. Epifania este liniștitoare, nu destabilizatoare.
Poezia lui Ignatie Grecu este, de fapt, o amplă mulțumire adresată divinului și, implicit, o rugăciune, sugestive în acest sens fiind, între altele, „Tu ești Calea”, „Din dragoste pentru Tine”, „Cuvântul Tău” etc., în care textul este, în egală măsură, confesiv și encomiastic, expresie cu inflexiuni psalmice a devotamentului: „Cu ce cuvinte să îndrăznesc/ să vin acum/ și să-Ți mulțumesc?/ Când Tu ai la Tine toate cuvintele (...)”...
În carte, se pot identifica, tematic, trei compartimente: imnic-liturgic, natural-idilic și memorial-intimist, prin toate ilustrându-se o lirică a armoniei asumate, mai ales că poezia înclină spre imnic, nu spre dramatic.
Așadar, volumul este consecvent în seninătatea sa, putându-i-se identifica o latură aproape terapeutică. Nu cultivă frământarea, interogația, volumul propunând mai degrabă o poezie a confirmării. Nu tensionează simbolul, ci îl stabilizează, iar această opțiune îi conferă unitate: lumina nu este cucerită prin traversarea întunericului, ci afirmată ca dat inițial, într-un discurs liric de factură imnică, în care drumul spre sacrul nu e străbătut dramatic, ci contemplat într-o lumină constantă, fără fisură.