O rudă îndepărtată

Cosmosul nu-și uită rudele niciodată, oricât ar fi ele de îndepărtate, așa cum este satul meu, ce se trezește uneori în locuri în care n-am mai fost nimeni de pe pământ. La depărtări de miliarde de kilometri. E mâna cosmosului, care îl duce, pe scurtături numai de el știute, în câte o galaxie necunoscută.

Îl lasă doar nițel acolo, cât să se mire de ceea ce vede. Cu adevărat se miră doar la venirea înapoi. S-a strâns un munte de mirare în apropierea satului meu. Ne jucăm noi, copiii, pe el. De-a materia și antimateria! De-a gravitația și antigravitația! De-a viteza luminii și viteza întunericului!

Dacă-i întrebi pe cei bătrâni, nici nu știu când le-a trecut viața. Li se pare că miile de ani pe care le-au avut de trăit s-au scurs în câteva clipe.

Să nu spuneți la nimeni despre ce se întâmplă aici, ne cer părinții, când mergem la oraș, unde ne putem întâlni cu copiii din alte sate. Atâta le-ar trebui oamenilor din satele acelea să afle de norocul de care se bucură satul nostru neînsemnat.

Într-un rând, îmi povestește tata, ne-am pomenit tocmai la marginea timpului. Cu mai bine de treisprezece miliarde de ani lumină în urmă! Nu ne-ar crede însă nimeni dacă i-am spune că satul nostru este cea mai veche așezare din lume. Așa că e mai bine să ne ținem gura.

Nici despre faptul că o dată s-a întâmplat să vină cosmosul însuși la noi în sat, unde a rămas o noapte întreagă, n-a suflat nici unul dintre noi o vorbă.

Unde să culci atât de multe ceruri? Cu ce să potolești foamea haitelor de găuri negre?

A luat fiecare pe câte cineva la el acasă. Cum o fi încăput ditamai soarele, de milioane de ori mai mare decât cel de pe cerul de la noi, în odaia de la drum a casei noastre cu numai două încăperi, nu știu!

Mai greu a fost a doua zi, când s-a apucat mama să scoată afară lumina rămasă înăuntru. A cărat mii de vedre, însă lumina se făcea iarăși la loc. A trebuit să ne învățăm cu ea. Era și noaptea ziuă în casa noastră!

Veneau în fiecare seară oamenii din sat să ne ceară cu împrumut. Luați câtă vreți, le spunea mama, e de unde. Oricât de multă ați lua, nu se termină niciodată!

Când mamei i-a venit rândul să fie dusă la cimitir - era încă tânără, împlinise doar câteva sute de ani de viață -, i-am acoperit groapa cu lumină. Nu s-a învechit nici acum lumina aceea. E mereu proaspătă. Are, în orice caz, o veșnicie destul de frumoasă mama.

Poate că satul nostru nu este singura rudă pe care o are cosmosul prin partea locului.

Or mai fi și alte sate rude cu el. Însă oamenii din ele au fost învățați, ca și noi, să păstreze secretul. Doar că satele lor nu știu să se mire la fel de mult ca al nostru.

Muntele nostru de mirare e cel mai înalt dintre toate.

Iarna vin roiuri de stele pitice să se dea cu sania pe el. Dar nu ajung niciodată atât de departe ca mine, ce pornesc tocmai de sus, din vârf, și nu mă opresc decât dincolo de copilăria bunicilor, care e de aceeași vârstă cu lumina celor mai bătrâni sori ai universului!

 

(Din volumul „Om de pământ”, apărut recent la Editura Junimea)