O soap-opera descifrează resorturile filozofiei antice a puterii: „Marea regină Seondeok“

Serialul istoric sud-coreean "Marea regină Seondeok" (titlu românesc: "Secretele de la palat", regia: Hong Kyun Park şi Geun-hong Kim, scenariul: Yeong-hyeon Kim, 2009) difuzat de TVR1 îmbină într-o formulă de succes ingredientele principale ale brandului de cinema comercial extrem-asiatic: fondul istoric ancestral (secolul al VII-lea), rafinamentul ambiental şi comportamental, ritualistica, cultivarea virtuţilor şi a înţelepciunii, artele marţiale, căutarea perfecţiunii. Cum să vinzi, însă, aceste atribute publicului occidental? Împachetându-le într-o poveste complicată, o saga cu mult mister şi suspans, desfăşurată în jurul palatului regal şi derulată în ritm hollywoodian, cu elemente de montaj de videoclip (cea mai kitsch dintre intervenţiile "moderniste"), simplificând mult limbajul personajelor (retorica este redusă la minimum sau e chiar anulată) şi introducând, cu măsură, cuvinte-cheie neologistice ale ideologiilor politice moderne - toate acestea, asezonate cu o muzică total alogenă (un mixaj de missă catolică în ritm de rock, gen "Enigma"), însă perfect adaptată tipului de sensibilitate pentru care a fost croită pelicula.

În acest melanj de o estetică cinematografică lipsită de inovaţii, dar mult mai elaborată ca cea telenovelistică, şi chiar atractivă pentru abonaţii tubului catodic, o lectură avizată poate distinge modele antropologice deosebit de interesante, absente din filmele istorice occidentale, ca şi din alte genuri ale filmului asiatic (focalizate aproape exclusiv pe o istorie mai recentă), ce dau seama de metabolismele profunde şi foarte complexe ale unei civilizaţii cu sorginţi teocratice, pe care nu o cunoaştem mai deloc. Îmbinând cu dibăcie istoria reală cu legenda (ambele, consemnate de cronici) şi cu elemente de ficţiune, foiletonul de 62 de episoade urmăreşte povestea întortocheată a reginei Seondeok, domnitoare peste regatul Sillei (unul din cele trei regate ale Coreei antice), prima femeie-conducător din istoria ţării (632 - 647). Personalitate legendară, brava şi înţeleapta regină a avut o serie de mari calităţi, ce au impus-o ca domnitor luminat, aşezând-o în rândul marilor eroi civilizatori: bun strateg, bazându-se pe o uimitoare intuiţie şi clarviziune, dar şi fondator de cultură, a avut un rol important în consolidarea statală şi dezvoltarea Coreei antice. Biografia ei, cu totul excepţională, consemnată de o serie de cronici, precum "Legendele şi istoria celor Trei regate ale Coreei antice", este pe măsura marilor eroi de epopee. Filmul urmăreşte acest "Bildungsroman", împletit cu romanul vieţii generalului Kim Yu Shin, tot o personalitate istorică aureolată, şi a altor eroi istorici de prim-plan, a căror evoluţie (despre care sperăm să mai vorbim) dă seama de asumarea continuă a treptelor unor iniţieri. Citit à la lêttre, serialul este o convingătoare pledoarie pentru sistemul dinastic ereditar al "osului sacru" (bazat pe dreptul divin al domniei), specific vechii Asii şi aproape întregii antichităţi imperiale, cât şi pentru alte paradigme ale guvernării şi organizării statale, fondate pe înţelepciunea confucianistă, considerate de istoriografia modernă ca depăşite. Din păcate, viziunii modernist-liberale (dacă nu chiar marxiste) îi cad pradă cele mai multe filme istorice (europene şi hollywoodiene), ce privesc automat din perspectivă critic-peiorativă situaţii de viaţă pe care nu le mai pot înţelege şi a căror morală le scapă. Şi cu cât descinderea în timp e mai adâncă, cu atât deturnarea semantică e mai mare: a judeca Antichitatea, Creştinismul timpuriu şi Evul Mediu din perspectiva Drepturilor omului ori, mai rău, a culturii pop e, totuşi, o gafă enormă! De aceea, abordarea cineaştilor coreeni, fideli faţă de propria istorie şi capabili să o iubească şi înţeleagă (!!) trebuie în mod deosebit apreciată. Sesizabilă mai ales la nivelul interpretării actoriceşti (simpatetice, vii şi defel declamatorii), ea e principalul stâlp de rezistenţă al atractivităţii şi credibilităţii serialului. Situaţii "anacronice", ca fidelitatea şi dragostea faţă de stăpân până la asumarea sacrificiului suprem, acceptarea propriei condiţii sociale (oricare ar fi aceasta) ca pe un dar divin şi ca pe o premisă a mântuirii, sensul sacru al datoriei sociale, în special în sfera armatei şi guvernării, sfinţenia sentimentului patriotic şi cultul onoarei - toate acestea sunt aduse pe scenă cu mult firesc, fără rigiditatea şi emfaza europenilor - semn al inaderenţei acestora din urmă faţă de mesajul evocat (vezi spectacolele clasice de operă mai ales, dar şi ecranizările shakespeariene… căci de cele antice şi medievale ce să mai vorbim?!). Morala e simplă: în Răsăritul Extrem încă se mai păstrează legătura spirituală cu tradiţia (chiar cu cea MILENARĂ), care la noi, "progresiştii" (de la Bucureşti la Bruxelles şi New York), e frântă ori coruptă iremediabil şi… fără regrete! Iată de ce civilizaţia creştină (pe care înţelepţii buddişti o caută prin Europa şi nu o găsesc), inclusiv estetica spectacolului, are atâtea de învăţat de la… "păgâni".