O viață împreună cu poezia
O viață dedicată literaturii, așa ar putea fi considerată înaintarea în timp a scriitorului Ion Andreiță. Viața și literatura sunt o echivalență perfectă, fapt relevat chiar în titlul primului volum, Minunea de a trăi (1970), un miracol din care poezia sa își extrage sevele, ale căror urme se resimt în volumele următoare: Terralunga (1983), Măsurând cu lacrima ființa ta (1993), Diminețile albe/ Les matins blancs (1999), Între două bătăi de aripă (2003), Douăzeci și una de poezii (2005), 101 poeme (2010), În căutarea Sinelui (2012), Linia lui Dumnezeu (2014).
În selecția din antologia O sută și una de poezii (Editura Academiei Române, București, 2021), se regăsesc poezii din toate aceste volume, alese pentru reprezentativitatea lirismului specific, individualizator al poetului Ion Andreiță. Forma aleasă pentru a cuprinde emoția este, deopotrivă, clasică și modernă, prozodia susținând o muzicalitate adaptată fluxului emotivității concretizate în ideea poetică.
Poetul alege un citat din Marian Popa referitor la poezia patriotică și cea de incitare socială pentru a motiva aplecarea spre această temă. Sentimentul patriotic include trecutul și prezentul, dimensiunea fiind aceea sugerată de Sf. Augustin - prezentul prezentului și/ prezentul trecutului, unica dimensiune temporală fiind prezentul. Urmele trecutului - ulciorul, ruinele, davele dacice, eroii, strămoșii, semnele prezentului - părinții, poporul, țara/ patria, credința - sunt reunite în fiorul sentimentului iubirii de patrie, sentimentul patriotic. Tot ceea ce trăiește și simte poetul este integrat peisajului național, cu semnele unui prezent istoric, eroic. Destinul său, ca parte a națiunii, se împletește cu destinul țării, visurile sale sunt un reflex al visului național.
Gândul poetic cuprinde panoramic imaginea țării, văzută în dimensiune istorică, mod de a exprima minunea de a trăi în relație cu destinul ei milenar. Tematica include în această metaforă a miracolului vieții/ existenței dragostea de tot ceea ce înseamnă țară/ patrie în Ulciorul, Dave pe Olt, Dave pe Columnă, Țăranii și Unirea, Apele munților mei, Pământul țării. Cultul eroilor apare în Mogoșoaia, dedicată martirului Constantin Brâncoveanu, La Palermo, dorul, dedicată lui Nicolae Bălcescu, Iancu, Pe tricolor și în inimi, Trandafir de la Moldova. Sentimentul patriotic include bocetul pentru tinerii jertfiți pentru idealul mișcării din decembrie 1989 - Baladă pentru strămoșii noștri tineri. Patria înseamnă și personalitățile care i-au sintetizat dorurile, devenind expresii ale spiritualității românești: Mihai Eminescu - Întâlniri cu Eminescu, C. Brâncuși - Inscripție pe o poartă, Marin Preda - Poiana lui Iocan, Nicolae Labiș - Noaptea iguanei, Nichita Stănescu - Cântec de dragoste, Ioan Alexandru - Poetul, Marin Sorescu - Protest. Inclusă în semantica lexemului patrie este dragostea pentru părinții asociați naționalității: Mama, Tata, (1, 2), Mama mea cu vorbe bune.
Eul poetic se definește, așadar, în relație cu realitatea patriei; mișcarea ulterioară se deplasează de la pluralul colectivității, noi, de la ritmurile largi ale sentimentului patriotic la tema eului, la intimitatea sinelui, a definiției de sine în raport cu patria, iubirea, cunoașterea, cu Dumnezeu, cu creația: Fior, Gând ascuns, Eseniană, Inscripție pe un inel de logodnă, Fugă de amintiri, Dintr-un deal, Vernisaj, Poveri, Ora tristeților, Între mine și oameni, Rugă, Cântecul meu, Reconstituire.
Nostalgia trecerii e resimțită elegiac în reflecțiile asupra vieții și morții. Pierderea celor dragi - frate, soră, transformă o poezie ocazională în emoție impersonală: Elegie, Dragă frate, Cântec la plecare, Obsesie, Jertfa utilă, Între două bătăi de aripă, Voci din Infern, Plânsul fetelor lui Lot, Clipa și infinitul, Între om, pământ și cer, Sinele, Între mine și oameni, Fețele toamnei, Toamnă târzie, Balada zăpezilor de altădată. Viața este o fulgurare între două necunoscute, clipa și infinitul: „Între două bătăi de aripă/ Universul ne privește o clipă// Rânduind ce are de rânduit/ Între Clipă și Infinit.”
Statutul omului și al poetului Ion Andreiță se definește prin iubire, o iubire ce include întreaga semantică a acelui agape - dragostea de semeni, de cuvânt, de formele vieții: „Între mine și oameni,/ Inima mea -/ Pentru ca drumurile lor/ Să se arcuiască/ în curcubeie și copii.” Având revelația eternului, Ion Andreiță conchide că moartea nu există, ea este o altă formă de manifestare a vieții în dimensiunea spiritualului: „Între mine și oameni,/ Moartea mea -/ Pentru ca luceafărul serii,/ Încălzit de vama/ Trecerii mele,/ Să le cutreiere pașnic/ Somnul”.
Venețiene și Pariziene sunt acuarele impresioniste, pasteluri în care gândul poetului desenează tablouri panoramice (De sus, Din fereastră), pentru ca privirea să se oprească asupra unor obiective, detaliate în metafore descriptive: Piața San Marco, Palatul Dogilor, Eiffel, Luvru, Notre Dame, Sena. În acest peisaj occidental, Ion Andreiță caută urme ale românilor și le află în Montparnasse - Brâncuși; pe străzile Parisului, îl află pe Mihai Eminescu - Singurătatea poetului, iar în Piața Furstemberg, pe cei trei universali Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu.
În cele O sută și una de poezii, sufletul poetului Ion Andreiță se risipește generos, cu singurul orgoliu acceptat, acela de a ajunge la sufletul celuilalt.