Oalele cu suflet de pe masa românilor

▲ Iaşul găzduieşte, în mod tradiţional, Târgul de Ceramică Românească „Cucuteni 5000“ încă din 1982 ▲ La târg participă meşteri olari din aproape toate centrele de ceramică din ţară care se adună cu drag, la sfârşitul lui iunie, în Parcul Copou ▲ Specialiştii de la Muzeul Etnografic al Moldovei au cercetat aria de răspândire a acestei ocupaţii străvechi, precum şi modalitatea în care se prezintă ceramica în zona Moldovei ▲

Prelucrarea lutului în scopul confecţionării instrumentarului de uz gospodăresc şi a unor vase decorativ-artistice a constituit pe teritoriul României, încă din neolitic, una dintre cele mai importante „industrii casnice“, susţine muzeograful Marcel Lutic, de la Muzeul Etnografic al Moldovei. „Dacă ar fi să amintim numai ceramica neolitică de Cucuteni, de lângă Iaşi, cunoscută în toată lumea pentru forma şi decorul ei admirabil, ar fi destul să ne formăm o imagine despre această tradiţie. Desigur că peste această străveche tradiţie autohtonă, care a evoluat şi s-a transformat de-a lungul vremurilor, s-au suprapus şi alte tradiţii, dintre care mai însemnate sunt cele romane şi greceşti. Mai târziu, în ceramica românească au pătruns influenţe de lux ale ceramicii bizantine, care a adus cu ea splendoarea coloristică a ceramicii orientale. Cu toate acestea, ceramica românească are un caracter propriu, bine definit, izvorât din tradiţia locală şi impus de viaţa şi gusturile poporului român“, a spus Marcel Lutic. Majoritatea vaselor necesare pregătirii mâncării şi păstrării lichidelor erau din lut. Pe lângă această întrebuinţare, ceramica avea, şi are şi astăzi, un rol decorativ în împodobirea interiorului. „Ornamentica ceramicii populare româneşti este foarte variată şi se caracterizează prin puternica ei stilizare. Unele motive, cum ar fi spirala, cercul, reprezintă supravieţuiri din ceramica de tradiţie neolitică. Motivele vegetale - bradul, frunza, floarea - sunt frumos stilizate. Motivele animaliere sunt mai puţin frecvente“, a menţionat muzeograful Ovidiu Focşa, de la Muzeul Etnografic al Moldovei. Având o întrebuinţare atât de vastă şi dată fiind şi perisabilitatea materialului, nu este de mirare că au existat zeci şi zeci de centre specializate în producerea ceramicii, susţin muzeografii. „Şi astăzi sunt vestite centrele de la Rădăuţi, Schitul Stavnic şi Marginea din Moldova, Vama din Maramureş, Leheceni şi Cistiori din Transilvania, Horezu şi Oboga din Oltenia ş.a.“, a precizat Ovidiu Focşa. Secretele olăritului Fiind una dintre cele mai vechi forme de expresie a ceea ce se poate numi azi „artă populară“, ceramica, prin produsele sale, a fost implicată în viaţa socială a comunităţii, participând în mod nemijlocit la viaţa de zi cu zi a omului, a precizat Marcel Lutic. Un rol major l-a avut şi în cadrul evenimentelor importante ce marchează existenţa umană, de la naştere şi până la moarte, a mai remarcat muzeograful care a adăugat că „de aici s-a născut şi o simbolistică aparte a oalelor şi a vaselor în general, legată de forma şi materialul din care sunt confecţionate, de conţinutul lor cât şi în funcţie de destinaţia lor practică sau rituală“. „Reunind trei mari grupe, ceramica neagră, ceramica roşie smălţuită şi cea roşie nesmălţuită, ceramica populară prezintă un vast repertoriu de forme şi ornamente, determinate de tehnicile de lucru, cât şi de utilizarea pieselor adaptate diferitelor necesităţi casnice“, a precizat Ovidiu Focşa. Materia primă utilizată în olărit este, în general, argila. Cea mai răspândită şi mai întrebuinţată argilă în olărie este aşa-zisul lut galben. El este cu atât mai nisipos cu cât se găseşte mai la suprafaţa pământului şi cu atât mai lutos cu cât se găseşte mai la adâncime. Pregătirea materialului are în vedere îmbunătăţirea calităţii acestuia prin mai multe operaţii. Ovidiu Focşa: „Se curăţă lutul de corpuri străine, se taie, se lasă să se dospească şi se frământă, pentru omogenizarea argilei. Bărbaţii scot lutul din locuri speciale, îl aduc în gospodărie şi îl frământă cu mâinile, picioarele sau cu maiul, amestecându-l cu apă. Pasta astfel obţinută se curăţă de impurităţi, tăindu-se în felii subţiri şi se lucrează apoi la roată. Roata olarului e formată din două discuri, unul mai mic sus şi unul mai mare în partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgărele de lut, iar discul de jos este mişcat de olar, imprimându-i cu piciorul o mişcare circulară destul de rapidă. Astfel, roata se învârte, obţinându-se forme circulare cu un contur relativ regulat“. „Formarea vasului necesită o tehnică deosebită şi o viteză de lucru mare, pentru că pasta nu trebuie să se usuce, uneori vasul se realizează chiar în 40-50 de secunde“, a menţionat Ovidiu Focşa. În timpul lucrului, olarul îşi înmoaie mereu mâinile în apă pentru ca degetele să nu i se lipească de lut şi totodată pentru a şlefui suprafaţa. De asemenea, se ajută şi de instrumente, unelte sau recipiente care au denumiri diferite, după regiuni, după cum a mai spus Ovidiu Focşa: „Maiul, ciocan de lemn greu, cuţitoaia, pieptenul sau fichieşul sau piaptăn, o bucată de lemn subţire sau de os pentru netezirea suprafeţei vasului, pensula de vopsit, cornul de vită, pentru scurgerea culorii, hârb de fleş, potlog de piele pentru netezirea vasului, sârmă, pensulă, rotiţă de înflorat, diverse recipiente în care se prepară smalţul, pasta pentru jirăvit, râşniţa pentru râşnit piatra albă, cât şi smalţul“. Vase şi blide Principalele tipuri de cuptoare folosite la arderea oalelor în Moldova sunt cele tronconice, cu geneză cucuteniană, folosite pentru ceramică neagră, şi cele semisferoidale-ovoidale, folosite pentru arderea ceramicii roşii, a menţionat muzeograful Ovidiu Focşa. „Vasele, înainte de ardere, sunt ornamentate şi eventual smălţuite, în timp ce la blide se smălţuieşte numai partea interioară şi marginile. Cea mai răspândită tehnică de decorare foloseşte un corn de vită, având în vârf o pană de gâscă, o veritabilă peniţă. Decorurile fine se pot obţine folosind un beţişor din fire de păr de mistreţ. Un alt tip de decorare se obţine prin zgârierea cu un vârf metalic a vasului după înmuierea sa în substanţa colorantă, apărând astfel culoarea pastei. O altă tehnică, întâlnită în special în sudul României, constă în aplicarea în relief a unor şnururi, brâie sau rozete de pastă. Toate culorile folosite sunt naturale. Firesc, ornamentarea a fost în toate timpurile una din principalele preocupări ale olarilor. Se zice că un vas este într-adevăr frumos atunci când toate elementele sale componente sunt potrivite cu gustul nostru şi cu scopul pe care-l are vasul respectiv: forma, culoarea, aspectul suprafeţei şi motivul ornamental. Decorarea se poate face prin adâncirea suprafeţei vasului, prin reliefuri sau prin pictură“, a arătat Ovidiu Focşa. Prin uscare se îndepărtează apa din timpul fasonării, se întăreşte vasul şi se face oarecum nedeformabil. Uscarea are loc în mai multe faze, încheindu-se cu cea din cuptor şi arderea propriu-zisă. Ceramică roşie, ceramică galbenă, ceramică neagră Cromatica vaselor de ceramică păstrează tradiţii străvechi, susţin specialiştii de la Muzeul Etnografic al Moldovei. Astfel, ceramica roşie din sud-vestul ţării este de provenienţă romană, iar galbenul, verdele şi albul din diferite centre indică tradiţii bizantine. Nu poate fi omisă influenţa deosebită pe care a avut-o ceramica de factură romano-bizantină asupra ceramicii smălţuite tradiţionale, cu decor realizat în tehnica „sgrafitto“. Aceasta este, de altfel, continuatoarea ceramicii sgrafitate de tip „Kuty“, după cum arată specialiştii de la Muzeul Etnografic al Moldovei. Astfel, „roşul se obţine dintr-un pământ bogat în oxid de fier, numit ruşeală. Acesta se usucă, se toacă mărunt, se râşneşte şi se înmoaie în apă. Se obţine astfel un lichid vâscos, care se strecoară prin pânză sau sită şi rezultă o substanţă lucioasă. Negrul se procură dintr-un pământ special, găsit în eroziunile de după ploi. Verdele se obţine din zgura produsă prin arderea în cuptor a sârmei de cupru. Zgura se cojeşte, se pisează, se macină şi se amestecă cu huma. Albul era obţinut din var amestecat cu piatră albă de munte, arsă şi pisată. Galbenul este găsit într-o humă mai deosebită, motiv pentru care se găseşte mai rar, amestecată cu ruşeală“, a precizat Ovidiu Focşa. Una din manifestările cele mai caracteristice ale ceramicei din Moldova este ceramica neagră, care se confecţionează în multe centre. Această ceramică are o tradiţie foarte veche, putând fi considerată ca una dintre cele mai vechi pe teritoriul ţării. Recentele cercetări arheologice au descoperit o ceramică asemănătoare la săpăturile de la aşezările dacice din Grădiştea Muncelului (Hunedoara), după cum au arătat specialiştii de la Muzeul Etnografic al Moldovei. Olarul a furat meseria de la Dumnezeu Ceramica este considerată una din primele arte. „Miraculosul act al renaşterii formei din pasta inexpresivă a făcut din olar un mic demiurg. Creaţia divină a fost imaginată la multe popoare ca o artă ceramică. Adam, adamah în ebraică, însemnând chiar «pământ roşu, argil㻓, omul primordial biblic era o bucată de lut cu suflet: „«Luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie»“, a precizat Marcel Lutic. Astfel, după cum arată specialistul de la Muzeul Etnografic al Moldovei, „în legendele româneşti se spune că olarul a furat meseria de la Dumnezeu, numai că, neputând să aibă suflare divină, a pus vasele la ars.“ Ceramica s-a bucurat de un adevărat cult în civilizaţia rurală românească, susţin specialiştii de la Muzeul Etnografic al Moldovei. „Recipiente speciale însoţeau cele mai importante evenimente ale vieţii omului, de la primul scăldat al noului născut în apa încălzită în vas curat, care sună bine, ca pruncul să capete glas frumos, până la înmormântare, când se sparge o oală, o dată cu sfârşitul unui destin“, a precizat Marcel Lutic. Mulţimea vaselor produse îşi poate găsi o explicaţie în obiceiul potrivit căreia, la nuntă sau la înmormântare, acestea erau sparte. „Multe vase se spărgeau şi înaintea începerii postului, pentru ca bucatele mâncate să nu fie puse din greşeală într-un vas vechi şi să se «spurce» cu mâncare «de dulce». Oalele se adunau în fundul curţii şi se spărgeau cu ciomagul, fiind apoi înlocuite cu altele noi. Până şi «prepeleacul», un par cu câteva ramuri, în vârful cărora erau agăţate oalele cu gura în jos ca să se scurgă după ce au fost spălate, era distrus, pentru a nu spurca noile vase“, a spus Marcel Lutic. La secetă, se fura o oală nouă şi se arunca în cea mai adâncă fântână din sat În aproape toate centrele de olărit s-au lucrat vase speciale, destinate oficierii unor datini strămoşeşti. Din această categorie făcând parte tradiţionalele „moşoaice“ realizate din ceramică neagră la Poiana Deleni, judeţul Iaşi, şi din ceramică roşie nesmălţuită, la Zgura, judeţul Vaslui, precum şi oale de Moşi, de forme diferite, ce se dădeau de pomană pline cu vin sau cu diverse mâncăruri rituale. „În acelaşi context ritual, semnalăm şi cazul a două borcane special lucrate de către olari, acestea folosindu-se în cadrul unui obicei numit «datul de văr», obicei ce avea loc, de regulă, tot în ziua de Moşi. Obiceiul consta în realizarea schimbului de vase pline cu vin şi cu alimente rituale, pâine, carne, ouă, puse deasupra capacului şi cu o lumânare aprinsă, se făcea schimb între ei, spunându-se: «Ia vere, să-mi fie mie bine»“, a precizat Marcel Lutic. Astfel, „numeroasele obiecte ceramice utilizate în scopuri rituale, ne obligă practic să dăm dreptate bătrânilor care spuneau că «vinul nou este mai bun băut din vase de lut», cât şi unei practici des întâlnite pe vremuri, şi anume aceea de a introduce în butoiul cu vin cioburi de oale sparte, despre care se spune că îmbunătăţeşte sensibil calitatea vinului“, a spus Marcel Lutic. De asemenea, în medicina populară românească, toate fierturile trebuiau preparate în oale noi, cumpărate la Moşi, fără tocmeală, căci altfel leacul n-ar mai avea nici o putere, a arătat Marcel Lutic. Astfel, „pentru sporirea eficienţei unor rituri de secetă, se fura o oală nouă şi se arunca în cea mai adâncă fântână din sat. Iar pentru stăpânit ploile prea abundente, copiii aveau obiceiul să aşeze sub streşini mai multe vase noi, pline cu ouă de găină. La marile sărbători ale anului, la iarmaroace şi la nedei, petrecerile câmpeneşti de origine pastorală, organizate, de obicei, cu prilejul unei sărbători sau a unui hram, dar mai cu seamă în preajma Moşilor de Vară, olarii erau nelipsiţi. Ivirea lor prin sate, cu căruţele încărcate, era considerat un semn de bun augur, însemna măritiş pentru fete şi însurătoare pentru flăcăi!“, a adăugat Marcel Lutic. Ulciorul este forma specific românească De forme şi mărimi variate, ulcioarele sau urcioarele, alcătuiesc, alături de oţetare, cele mai caracteristice forme româneşti, păstrate după foarte vechi tradiţii, a precizat Marcel Lutic. „Implicarea lor atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în evenimente deosebite ce marchează existenţa omului, naştere, căsătorie şi moarte, au determinat înzestrarea lor cu o funcţie aparte, augurală de cele mai multe ori. Astfel, ele s-au transformat, în anumite situaţii, în adevărate opere de artă, mai ales urcioarele nupţiale, împodobite cu elemente zoomorfe, precum şarpele, barza, şi avimorfe, folosite în ceremonialul de nuntă, fiind de departe cele mai spectaculoase“, a menţionat Marcel Lutic. Astfel, ca formă, „sunt urcioare cu pântece bombat şi gât lung ce prezintă în partea inferioară un inel reliefat de care se leagă toarta uşor înălţată. De asemenea, în afara celor cu gura simplă, rotundă, frumos accentuată, mai există şi urcioare cu gura bilobată, apoi cele prevăzute cu mănuşă (toartă) simplă, fără ţâţă, dar şi cu ţâţă-n toartă“, a spus Marcel Lutic. „În afara urcioarelor, olarii din Moldova au realizat şi diferite tipuri de recipiente folosite la păstratul şi transportul vinului, precum ploştile de formă rotundă sau cu corp inelar, ca în cazul celor de la Rădăuţi, produse de meşterul Colibaba, de o frumuseţe aparte, şipurile pentru băutură, cel mai adesea de formă cilindrică, precum şi cănile de vin. Acestea din urmă, erau de obicei variate ca formă şi dimensiuni. Cele mai interesante sunt cănile mari, cu capacitate de 5 sau 10 l, zvelte sau pântecoase, cu gura bilobată, numite «căni cu punte deasupra ciocului», folosite mai ales la hanuri şi cârciumi“, a spus Ovidiu Focşa care a adăugat că o categorie des întâlnită de astfel de vase o formează cănile şi căniţele pentru consumul băuturilor, frumos ornamentate şi cu forme diferite. Specialiştii de la Muzeul Etnografic al Moldovei au atras atenţia asupra faptului că „vechiul meşteşug românesc rezistă cu mare greutate impactului industrializării din ultimele decenii. Tot mai numeroase sunt satele în care se pierde acest meşteşug. Avem, deci, datoria morală de a-i sprijini pe «truditorii tiparelor bătrâne», pe cei care poartă, cum spune Lucian Blaga, «un vis fragil prin zilele greoaie»“. ▲ Ceramica de Cucuteni era lucrată fără roata olarului Meşteşugul multimilenar al olăritului a apărut din necesitatea preparării şi păstrării hranei zilnice, ca şi din aceea a satisfacerii practicilor magice sau rituale de către populaţia stabilă de agricultori de pe aceste meleaguri. „Durată dintr-un material aparent fragil, ceramica stă mărturie a continuităţii noastre pe aceste locuri. În timp, ea şi-a pierdut funcţia preponderent ritual-simbolică, funcţia utilitară a cedat şi ea locul produselor industriei casnice, dar continuă să reziste şi astăzi funcţia estetică a ceramicii, valorificată mai ales cu prilejul târgurilor de artă populară“, a precizat Marcel Lutic, din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei. Primele produse ceramice din zona aceasta au fost realizate de oameni care au trăit acum aproximativ 4.600 de ani, susţin specialişii etnografi. „Vase făcute de mână, împodobite cu zgârieturi şi decoraţii liniare s-au găsit în câteva locuri din ţară, printre care şi la Valea Lupului, judeţul Iaşi. Caracterul lor primitiv se observă prin forma simplă şi prin compoziţia grosolană a pastei. Aceste produse ale neoliticului evoluează repede sau sunt înlocuite, deosebindu-se în ţara noastră trei mari civilizaţii ceramice, cea din Muntenia - tipul Boian, din Moldova - ceramica cucuteniană şi în Transilvania - ceramica zgâriată“, a precizat Ovidiu Focşa. Toate tipurile de vase din cultura Cucuteni se remarcă prin decorul pictat în alb, roşu şi negru. Suprafaţa vasului era acoperită cu un strat subţire de culoare albă. Peste acest fond de culoare albă se aplica roşul, în aşa fel încât să rezulte, din fondul vasului, motivul decorativ care apoi era înrămat cu o dungă neagră, după cum a arătat Ovidiu Focşa. Toată ceramica cucuteniană a fost lucrată cu mâna, fără folosirea roţii olarului!