Oază de odihnă duhovnicească la poalele Muntelui Gropul

Schitul Locurele, de lângă Mănăstirea Lainici, este amplasat pe versantul vestic al Văii Jiului, la o altitudine de 750-800 metri, pe Muntele Gropul din Masivul Vâlcan. Spre nord, un zid de stânci străjuieşte poiana, în timp ce spre sud se deschide o privelişte unică spre culmile învecinate din masivele Vâlcan şi Parâng. Biserica şi chiliile sunt de dimensiuni mici, dar frumos proporţionate.

Din punct de vedere administrativ, schitul aparţine de Mănăstirea Lainici. În această regiune, monahismul are origini străvechi, primii pustnici fiind atestaţi încă din timpul Sfântului Nicodim (secolele XIV-XV). Istoria spune că un preot de mir, pe nume Lupu Stolojan, ajuns la bătrâneţe şi rămas văduv, a hotărât să se călugărească. A mers iniţial la Mănăstirea Tismana şi a fost tuns în monahism cu numele Luca, iar ulterior a primit ascultarea de a sluji la Schitul Cioclovina de Sus. Schitul de sub Muntele Gropul La 6 august 1849, părintele Luca a plecat de la schit spre Mănăstirea Tismana, unde dorea să slujească, cu ocazia praznicului Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos. Pe drum, a avut o vedenie minunată: i s-a arătat o lumină albă, iar un glas i-a spus să meargă până la un râu mare dinspre răsărit, să caute în susul lui loc potrivit, iar la Muntele Gropul să înalţe jertfelnic de închinare. Părintele Luca nu auzise până atunci de Muntele Gropul şi nu ştia unde se află. După ce s-a spovedit şi s-a sfătuit cu duhovnicul şi cu stareţul, a înţeles că vedenia a fost de la Dumnezeu şi a plecat să caute acel loc şi să facă ce i se poruncise. Timp de câteva luni a umblat zadarnic prin toate hârtoapele de pe munţii din lungul Jiului (căci acesta era râul mare la răsărit de Tismana), până când, obosit şi deznădăjduit, s-a dus la Schitul Lainici să se odihnească şi să-şi mai ia ceva hrană de drum. După o noapte de odihnă, a pornit din nou în căutare. A purces din nou şi, după o oră, a întâlnit un copilandru care mâna un ciopor de câteva oi. Prin zonă văzuse numai păduri de fag, în care oile nu aveau ce paşte, fapt pentru care l-a întrebat pe copil unde duce oile la păscut. Copilul i-a răspuns că sunt mai sus nişte "locurele". Părintele l-a urmat şi, după încă o oră de mers, au ajuns într-o poiană largă, cu iarbă verde şi scăldată de lumina soarelui. Puţin mai departe a găsit şi un izvor cu apă limpede şi rece. Tot de la copil a aflat că muntele pe care se afla poiana de la Locurele se numeşte "Gropul" şi atunci a înţeles că acesta era locul unde i se poruncise în vedenie să înalţe schitul. Părintele Luca s-a întors acasă, a vândut partea de avere pe care şi-o oprise pentru suflet şi a cumpărat poiana de la Locurele de la cei care o aveau în proprietate. Între anii 1850 şi 1852, ajutat de un alt preot, Constandin Cărtianu, a construit o biserică din lemn şi câteva chilii, înzestrând totodată schitul cu cele trebuincioase pentru slujbă şi pentru viaţa monahilor care doreau să se nevoiască aici. Ulterior, părintele Constandin Cărtianu s-a călugărit şi el la schit, cu numele Cleopa. Sub oblăduirea Sfântului Irodion de la Lainici O catagrafie aflată în arhiva Episcopiei de Râmnic, datând din 23 iunie 1854, arată că pe atunci schitul era funcţional şi avea biserică nouă din lemn, cu prestol de lemn, acoperită cu şindrilă de brad, veşminte, cărţi şi obiecte de cult, şase case din lemn, livadă de pruni, o pivniţă nouă, 10 stupi, 20 de capre cu iezii lor şi şase pogoane de pământ în jurul schitului. Documentul a fost întocmit de Diadoh, exarhul Episcopiei Râmnicului, pe vremea când Sfântul Irodion Ionescu devenise stareţ al Mănăstirii Lainici şi al Schitului Locurele. A păstorit aici între anii 1854 şi 1900, cu câteva intermitenţe. Alături de Sfântul Ierarh Calinic, căruia îi era duhovnic, s-a îngrijit permanent de viaţa schitului. În timpul său, vechea biserică din lemn a fost înlocuită cu una din zid, care există şi astăzi. Sfântul lăcaş a fost ridicat între anii 1855 şi 1858 tot de călugării Luca şi Cleopa, cu sprijinul şi povaţa celor doi sfinţi. În 1857, Sfântul Calinic a donat schitului şi un set complet de mineie, pe care a notat acest lucru cu mâna sa. În 1859, ieromonahii Luca şi Cleopa au anunţat Episcopia Râmnicului că noua biserică a schitului este gata şi au cerut aprobarea pentru sfinţire. Din corespondenţa rămasă de la ei rezultă şi faptul că acest schit a fost dăruit ca metoh al Mănăstirii Lainici, chiar de către ctitori, cu binecuvântarea Sfântului Calinic. După ce s-a asigurat că schitul are toate cele necesare, în 31 martie 1860, Sfântul Calinic a aprobat sfinţirea acestuia. Slujba de sfinţire a fost săvârşită tot de el, la 6 august 1860, atunci când a fost stabilit şi hramul. Era chiar data în care părintele Luca Stolojan avusese viziunea minunată în care i s-a poruncit să zidească schitul. Pagini de istorie la Locurele Confiscarea averilor mănăstireşti de către Cuza a afectat şi Mănăstirea Lainici, şi Schitul Locurele. Se ştie că ieromonahii Luca şi Cleopa au slujit aici până la moarte. Nu se cunoaşte însă data exactă a trecerii lor la cele veşnice. O însemnare din anul 1886 îl confirmă aici ca slujitor pe ieromonahul Meletie. De asemenea, se mai precizează că a fost reparat acoperişul bisericii de către Radu şi Constandina Cărtianu, care erau fiul şi nora ieromonahului Cleopa. În 9 şi 10 august 1889, episcopul Ghenadie Enăceanu a vizitat Mănăstirea Lainici şi Schitul Locurele. Din însemnările lui aflăm că la acea dată schitul necesita reparaţii şi mai avea un singur vieţuitor, monahul Ioanichie. Pentru întărirea vieţii monahale, a fost adus aici ieromonahul Dionisie Ştefănescu, care a primit ascultarea de a se ocupa de refacerea schitului. Sub conducerea lui, între anii 1892 şi 1897, s-au desfăşurat ample lucrări de reparaţii şi tot atunci biserica a fost pictată. Ctitorii restauratori au fost ieromonahul Dionisie Ştefănescu, Radu şi Constandin Cărtianu, precum şi deputatul gorjean Dincă Schileru cu soţia sa, Maria. Alături de ei au mai contribuit la repararea şi pictarea bisericii Ioan Opruşan, Nicolae Pănoiu, Scarlat Guţescu, Ioan G. Horhoianu, I.M. Horhoianu şi C. Tascău. Cu binecuvântarea episcopului Ghenadie, Schitul Locurele a fost resfinţit la 6 august 1897 de către protoiereul judeţului Gorj, iconomul Ştefan Nicolaescu. În timpul Primului Război Mondial, în această zonă s-au dat lupte grele, fapt pentru care Mănăstirea Lainici şi Schitul Locurele au fost avariate, iar călugării au trebuit să plece. Viaţa monahală a fost reluată după război, în anul 1919, în condiţii destul de grele, deoarece invadatorii unguri jefuiseră şi distruseseră tot ce s-a putut. În anul 1934, sub conducerea stareţului Visarion Toia a fost ridicat corpul de chilii aflat în faţa bisericii, a fost reparată bucătăria şi a fost ridicat un grajd nou din bârne. În anul 1957, sub conducerea stareţului Calinic Cărăvan, biserica a fost restaurată. A fost consolidată temelia cu bolovani mari din piatră şi a fost înlocuit vechiul acoperiş de şindrilă cu unul de tablă zincată. Decretul comunist 410 din 1959 a afectat şi obştea Mănăstirii Lainici şi a Schitului Locurele, dar cele două lăcaşuri monahale au continuat să funcţioneze cu personal mai redus. Timpul a continuat să-şi pună amprenta asupra schitului şi biserica s-a deteriorat treptat, astfel că, la începutul secolului XXI, ajunsese într-o stare deosebit de precară. Din cauza acestui fapt, în anul 2006, s-au început unele lucrări de restaurare a bisericii: au fost refăcute părţile de zid care se prăbuşiseră, au fost consolidate zidurile de la temelie până la acoperiş cu centuri de beton, a fost înlocuit acoperişul şi ferestrele, a fost refăcută tencuiala exterioară, urmând ca în viitor să fie restaurată şi pictura. Arhitectura şi pictura Schitului Locurele Fiind amplasat într-un loc izolat, Schitul Locurele nu a fost zidit în formă de cetate, ca alte mănăstiri, ci e înconjurat de un gard simplu, ţărănesc. Clădirile au dimensiuni reduse, fără elemente arhitectonice deosebite, încadrându-se armonios în peisajul montan. Biserica are 14 metri lungime (în exterior) şi este zidită după un plan triconic, cu pridvor închis şi o turlă deasupra pridvorului. Zidurile groase de aproape un metru fac ca dimensiunile interioare să fie reduse, ceea ce creează o atmosferă intimă. O piesă originală o constituie clopotniţa joasă, amplasată în partea de sud a bisericii. Pictura, în stil realist-naiv, a fost parţial afectată de trecerea vremii, dar se păstrează destul de bine cea din pronaos şi pridvor, precum şi uşile împărăteşti. Mai menţionăm că în biserică se găseşte o reproducere a icoanei făcătoare de minuni "Prodromiţa", de la Sfântul Munte Athos. Corpul de chilii este construit din piatră şi lemn, în stilul tradiţional al caselor gorjeneşti cu pridvor. Minunile de la Locurele Sfântul Calinic Cernicanul a vizitat de mai multe ori schitul şi tot el a sfinţit biserica. La una dintre aceste vizite, după slujbă, şi-a trimis însoţitorii înainte, iar el s-a aşezat pe o buturugă şi plângea. Ucenicul l-a întrebat: "De ce plângi, preasfinţite, te doare stomacul?". Sfântul a răspuns: "Nu, fiul meu, dar nu credeam să mai trăiesc să văd alt stareţ schimbându-se la Cernica. Părintele Nicandru, stareţul Cernicăi, a murit". Ulterior, ucenicul a plecat la Cernica şi s-a încredinţat că arhimandritul Nicandru se mutase la Domnul chiar în ziua şi ceasul când plânsese Sfântul Calinic. Episcopul Ghenadie Enăceanu menţionează că a cunoscut aici un schivnic, pe nume Ioanichie, care trăia de 40 de ani retras în munte. Acesta ducea o viaţă simplă şi smerită, arătându-se plin de bunătate. Atunci când episcopul i-a propus să-l hirotonească preot, din smerenie nu a îndrăznit să-l contrazică, în schimb s-a făcut nevăzut, dorind să rămână în continuare simplu schivnic. Tradiţia mai aminteşte şi de alţi pustnici făcători de minuni care au vieţuit aici, care prin rugăciune au vindecat bolile celor aflaţi în suferinţă. Datorită specificului isihast pe care l-a avut dintotdeauna schitul, aici a existat practica rugăciunii neîncetate. În acest sens, se poate spune că Schitul Locurele are un rol duhovnicesc extrem de important în viaţa monahismului oltenesc, purtând mai departe vechile tradiţii ale Ortodoxiei întrupate în viaţa aleasă a celor care au vieţuit şi vieţuiesc aici.