Odihnă în pacea şi iubirea Preasfintei Treimi
Pomenirea celor adormiţi în Domnul este un act de credinţă ortodoxă, întrucât ea se bazează pe credinţa că, fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor (Facere 1, 27), sufletul omului este nemuritor (cf. Iov 12, 10; Daniel 5, 23; Ecclesiast 12, 7; Matei 22, 31-32; 17, 3-4; Luca 9, 30-32; 23, 43), chiar dacă trupul omului, după moartea fizică, se descompune şi se risipeşte. Mai mult, sufletul nemuritor are, după despărţirea sa de trup, o viaţă intensă dacă omul este credincios şi s-a unit cu Dumnezeu prin rugăciune.
Pomenirea celor adormiţi în Domnul este un act de iubire pentru ei. Când ne rugăm pentru cei adormiţi în Domnul arătăm că îi iubim şi după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea noastră! Ei cunosc momentele când îi pomenim şi simt când împărţim milostenii pentru ei. Iubirea din rugăciunea pentru cei adormiţi în Domnul este mai tare decât moartea şi ea se arată atât prin cinstirea osemintelor lor, cât şi prin modul în care îngrijim mormintele lor. Încă din primele veacuri, creştinii care mărturiseau credinţa lor în Învierea lui Hristos şi în învierea morţilor se deosebeau de păgâni şi prin modul în care cinsteau trupurile celor adormiţi în Domnul. În antichitatea păgână, locul unde erau înhumaţi oamenii se numea „necropolă“, adică „oraşul morţilor“. Creştinismul a schimbat numele locului din „necropolă“ în „cimitir“, adică „dormitor“ unde se odihnesc vremelnic cei adormiţi în Domnul până la învierea cea de obşte. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă zicând: „De aceea se şi cheamă locul acesta cimitir, ca să ştiţi că cei răposaţi şi depuşi aici nu sunt morţi, ci sunt culcaţi şi dorm“1. Deci, mort cu adevărat este numai omul necredincios, întrucât este despărţit de Dumnezeu. De aceea, noi nu considerăm morţi pe cei decedaţi, ci îi numim mai degrabă „adormiţi în Domnul“.
Pomenirea celor adormiţi în Domnul este un act de speranţă. Noi pomenim pe cei care au adormit în Domnul, adică „în nădejdea Învierii şi a vieţii celei de veci“. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe creştinii care plâng pe cei morţi să nu se întristeze peste măsură, ca păgânii cei fără de nădejde, ci să se mângâie având credinţa că Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea, va învia pe toţi cei decedaţi (cf. 1 Corinteni 15, 22), iar cei care au crezut în El vor fi pururea împreună cu El (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-18). În acest sens, lumânările pe care le aprindem pe morminte sunt lumânările credinţei şi ale nădejdii creştine că sufletul omului este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Unită cu rugăciunea, lumânarea aprinsă pe mormânt este o floare sau o lumină a iubirii noastre pentru cei adormiţi, a credinţei şi speranţei noastre că toţi vom învia şi ne vom reîntâlni faţă către faţă în iubirea nemărginită şi dătătoare de bucurie a lui Dumnezeu. În simbolismul lor, lumânările ce se aprind pentru cei adormiţi în Domnul semnifică viaţa omului care, trăind pe pământ, a răspândit multă lumină în jurul său. Încetul cu încetul, aşa cum se topeşte o lumânare, trece viaţa fiecărui om, dar, când arde o lumânare, nu contează cât costă în bani ceara şi firul de bumbac care ard, ci câtă valoare spirituală are lumina pe care această lumânare o răspândeşte în jurul ei. Pentru viaţa omului, contează mai ales câtă lumină a adunat el în suflet şi câtă lumină a răspândit în jurul său prin credinţa sa în Hristos - Lumina lumii, prin rugăciune şi prin fapte bune. În acest înţeles, prin persoana şi opera sa, părintele Dumitru Stăniloae este o permanentă făclie de Înviere pentru teologia şi spiritualitatea Bisericii noastre.
La Parastasul pentru cei adormiţi întru Domnul, lumânările se aprind pe colivă şi pe colac, pentru că atât coliva, cât şi colacul sunt făcute din boabe de grâu, devenite simbol al credinţei în înviere şi al comuniunii frăţeşti în Biserica lui Hristos Cel Înviat (cf. Ioan 12, 24; 1 Corinteni 15, 36 ş. u.), care se realizează prin rugăciunea împreună cu alţii şi pentru alţii.
Iată ce spune însuşi părintele Dumitru Stăniloae în Dogmatica sa despre rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul: „Când cerem lui Dumnezeu «veşnica pomenire» pentru cineva, cerem să fie pomenit de Dumnezeu şi în prezent, cum va fi pomenit în eternitate, deci să-l ţină neîncetat viu. Dacă am cere ca Dumnezeu să-l pomenească numai de la judecata din urmă mai departe, ar însemna că Dumnezeu îl ţine uitat pentru o vreme, iar după aceea iarăşi îşi va aduce aminte de el. Noi nu cerem lui Dumnezeu să-Şi aducă aminte numai câteodată de acela, ci să-l aibă neîntrerupt în amintire, în vecii vecilor. Prin rugăciuni, ţinem veşnic vii pe cei ce au fost. Nimeni nu se pierde definitiv.
Dar dialogul nostru cu Dumnezeu pentru semenul nostru decedat se susţine nu numai prin pomenirea în rugăciuni, ci şi prin pomenirea cu faptele, în special cu faptele de milostenie, prin care intercalăm şi pe alţi oameni în acest dialog, făcându-i şi pe ei să-l pomenească. Iar această pomenire a celui decedat de către noi, care săvârşim fapte de milostenie în numele lui, şi de către cei care beneficiază de aceste fapte, e un dialog nu numai între noi şi acela, ci şi un răspuns dat apelului celui decedat şi, lui Dumnezeu, pentru el. Această lărgire a dialogului se realizează de altfel şi prin rugăciuni. Căci rudele care pomenesc pe cel adormit cer aceasta şi preoţilor şi celorlalţi, pentru ca să fie atraşi cât mai mulţi în acest dialog cu cel adormit şi cu Dumnezeu pentru el.“2
„Dumnezeu e însetat să vadă darurile Lui transmise de la om la om, spune Sfântul loan Damaschin, adică să vadă bunătatea Sa înmulţindu-se între oameni prin străduinţa lor: «Aceasta o doreşte şi o voieşte Milostivul, ca toţi să ne facem bine unii altora, atât în viaţă cât şi după moarte»“.3
„Cel mai mare ajutor le vine însă celor adormiţi de la pomenirea lor în legătură cu jertfa lui Hristos la Sfânta Liturghie.“4
„Comunitatea unită cu Hristos are legaţi de ea în dialogul amintirii şi pe cei adormiţi ai ei; şi-L roagă şi prin cuvinte pe Hristos, în dialogul ei cu El, să-i primească şi pe ei, prin amintire, în legătură cu El şi să-i ofere Tatălui, sau să-i unească cu Tatăl prin predarea Sa Tatălui împreună cu ei.“5
Pomenirea părintelui Stăniloae în Biserica „Sfântul Nicolae“ a Mănăstirii Cernica, prin rugăciunile Parastasului de astăzi, la împlinirea a 20 de ani de la trecerea sa la Domnul, este un moment de cinstire a lui şi de comuniune cu el în iubirea lui Dumnezeu, deoarece iubirea izvorâtă din rugăciune este mai tare decât moartea.
Părintele Dumitru Stăniloae a preţuit mult evlavia şi lucrarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica († 1868), stareţ al Mănăstirii Cernica timp de 32 de ani (1818-1850) şi episcop la Râmnic 17 ani (1850-1867), pe care l-a elogiat cu prilejul canonizării lui, în anul 1955, considerându-l un simbol al monahismului românesc care îmbină spiritualitatea isihastă cu lucrarea filantropică într-un mod profund şi echilibrat.
Mormântul părintelui Dumitru Stăniloae şi al soţiei sale Preoteasa Maria de la Mănăstirea Cernica se află în apropierea Bisericii „Sfântul Lazăr“, ctitorită de stareţul ardelean Gheorghe (†1806), originar din Săliştea Sibiului, canonizat de Biserica noastră în anul 2005.
În cimitirul Mănăstirii Cernica se află nu doar morminte ale monahilor, ci şi mormintele unor ierarhi, ale unor profesori de teologie, ale unor preoţi şi ale unor mireni oameni de cultură, dar şi ale unor oameni simpli.
Toţi aceştia odihnesc aici, în pacea şi iubirea Preasfintei Treimi şi întru nădejdea învierii de obşte şi a vieţii veşnice, despre care a scris mult şi frumos părintele Dumitru Stăniloae ca teolog al Crucii şi Învierii lui Hristos şi al luminii Preasfintei Treimi.
Cu câteva luni înainte de trecerea sa la Domnul, părintele Dumitru Stăniloae a vorbit aici, la Mănăstirea Cernica, tocmai despre sensul vieţii creştine ca existenţă îndreptată spre Înviere şi spre Împărăţia iubirii veşnice a Preasfintei Treimi.
Rugător şi slujitor al Sfântului Altar în timpul vieţii sale pe pământ, părintele Dumitru Stăniloae este acum rugător şi în ceruri pentru mântuirea oamenilor, pentru Biserică şi popor, iar lumina vieţii sale şi a teologiei sale rămâne pentru noi toţi o făclie de Înviere pe cale mântuirii şi a vieţii veşnice din Împărăţia Preasfintei Treimi.
Pacea şi bucuria Învierii sunt tainic cuprinse în toate scrierile sale teologice şi duhovniceşti.
Cu sfinţii odihneşte, Doamne, pe slujitorul şi mărturisitorul Tău preotul Dumitru Teologul, părintele nostru!
Veşnica lui pomenire din neam în neam!
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Cuvânt la slujba Parastasului de 20 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Dumitru Stăniloae, Mănăstirea Cernica, 5 octombrie 2013.
Note:
1 ‑Omilia despre numele cimitirului şi despre cruce, PG 49, col. 393.
2 ‑Preot profesor Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 347-348.
3 ‑Sfântul Ioan Damaschin, De iis qui dormierunt in fide, P.G., 95, col. 361 C, la preot profesor Dumitru STĂNILOAE, op. cit., pp. 349-350.
4 ‑Preot profesor Dumitru STĂNILOAE, op. cit., pp. 349-350.
5 Ibidem.