Odiseea tezaurului Băncii Naţionale în anii 1944-1947

Data: 18 Septembrie 2016

În a doua jumătate a lunii iulie din acest an a avut loc la Mănăstirea Tismana inaugurarea Muzeului Tezaurului Băncii Naționale a României. Amenajat la intrarea în marea lavră gorjeană, în peștera care a adăpostit vreme de aproape 3 ani (1944‑1947) tezaurul României și o parte din cel al Poloniei, edificiul ne aduce aminte de un moment important din istoria neamului românesc, și anume, salvarea aurului României aflat în depozitul BNR. Discursul rostit la deschiderea muzeului de către guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, în prezența autorităților locale și județene, precum și a Mitropolitului Olteniei, expune firul istoric al faptelor petrecute atunci și reliefează sprijinul pe care Biserica Ortodoxă Română l‑a acordat pentru reușita acestei operațiuni.

Înaltpreasfinţia Voastră,

Domnule general Dănilă,

Domnule consilier prezidenţial,

Onoraţi invitaţi,

Vă mulţumesc pentru că aţi dat curs invitaţiei noastre şi participaţi astăzi, împreună cu noi, la un eveniment cu profunde semnificaţii: inaugurarea Muzeului Tezaurului BNR de la Mănăstirea Tismana. Un muzeu care, adăugându‑se patrimoniului Băncii Naţionale a României şi fiind deschis pentru public, este menit să cinstească un moment crucial din istoria neamului nostru: operaţiunile de salvare a stocului de 189,6 tone de aur românesc - reprezentând cvasitotalitatea părţii aflate în ţară din tezaurul Băncii Naţionale a României; şi stocul de 2,7 tone de aur polonez încredinţat spre păstrare Băncii noastre Centrale.

Suntem onoraţi de prezenţa la ceremonia de astăzi a Înaltpreasfinţiei Sale Irineu, Mitropolitul Olteniei, a domnului general Dănilă, din partea Ministerului Apărării Naţionale, şi a domnului consilier prezidenţial Sergiu Nistor, care îl reprezintă pe preşedintele României.

Salut, de asemenea, prezenţa la ceremonie a domnului Cosmin Popescu, preşedintele Consiliului Judeţean Gorj; a domnului Gheor­ghe Paraschivu, prefectul judeţului Gorj; a domnului Florin Cîrciumaru, primarul oraşului Târgu Jiu; a domnului Marian Slivilescu, primarul oraşului Tismana; a doamnei prof. univ. dr. Luminiţa Popescu, rectorul Uni­versității „Constantin Brâncuşi”; a domnului prof. univ. dr. Adrian Gorun, preşedintele Senatului Universităţii „Constantin Brâncuşi”. Le mulţumesc tuturor pentru că ne sunt alături.

Doamnelor şi domnilor,

Despre importanţa şi semnificaţiile acestui muzeu am mai vorbit tot aici, acum câţiva ani, la 22 august 2013, cu ocazia depunerii Actului de fundaţie la temelia muzeului. De atunci însă până astăzi, cercetătorii noştri şi‑au continuat căutările, au studiat un număr mai mare de documente din Arhiva BNR şi iată că, prin efortul lor susţinut, suntem astăzi în măsură să vă prezentăm date noi - şi nu greşesc deloc dacă afirm că dispunem de date de ultimă oră -, care ne ajută să reconstituim credibil, şi totodată nuanţat, odiseea tezaurului Băncii Naţionale în anii 1944‑1947.

După mai bine de 50 de ani, timp în care nu s‑a vorbit aproape deloc despre evenimentele de atunci, din anii 1944‑1947, de la Tismana, readucerea lor în lumină şi redarea lor istoriografiei naţionale reprezintă pentru noi o datorie morală, o datorie de onoare. De aceea, considerăm că cercetarea subiectului nu este încheiată, munca în arhive va continua şi, treptat, materialul documentar va fi îmbogăţit. Dispunem însă deja, cum am arătat, de date esenţiale, de un material documentar ce ne ajută să reconstituim evenimentele, să le nuanţăm, să desprindem semnificaţii şi să subliniem însemnătatea lor.

Firul istoriei se deapănă începând din 1943, în partea a doua a anului, când devenise evident că statele Axei, şi odată cu ele şi România, vor pierde războiul. În acel moment, Banca Naţională avea multe valori materiale de apărat: tezaurul din aur, colecţia numismatică, colecţia de pictură, arhiva etc. Urgenţa‑urgenţelor o reprezenta însă salvarea tezaurului de aur.

Sunt păstrate, din epocă, filmări, fotografii, documente scrise ce descriu un şir de fapte eroice, de fapt legendare, ce recompun cadrul unei operaţiuni secrete, care a primit numele de cod „Neptun“, realizată prin implicarea Guvernului, a Ministerului Apărării Naţionale, a Marelui Stat Major, a Ministerului de Finanţe, a Serviciilor de Informaţii, a Societăţii Căilor Ferate şi, nu în ultimul rând, a Bisericii Ortodoxe Române.

Ce a presupus Operațiunea „Neptun”?

Condiţiile au fost dintre cele mai grele. În primăvara anului 1944, Armata Roşie intrase deja pe teritoriul României. În acelaşi timp, armata germană a devenit duşman din aliat, după 23 august 1944. Şi totuşi, Operaţiunea „Neptun“ s‑a desfăşurat şi s‑a încheiat cu succes.

Un front unic s‑a închegat cu mari eforturi. Au fost puncte de vedere diferite, ezitări, discuţii contradictorii. În cele din urmă, Banca Naţională a României a reuşit să aducă toate instituţiile menţionate anterior la un numitor comun. Şi astfel, tezaurul BNR nu a devenit captură de război.

La 22 martie 1944, în scrisoarea pe care o transmitea Băncii Naţionale a României, vicepreşedintele Consiliului de miniştri preciza:

„Guvernul este gata să dea Băncii Naţionale orice concurs ar cere /.../ după cum este gata să‑şi asume riscul oricăror operaţiuni, bineînţeles în concurs cu Banca Naţională, /.../. Guvernul aşteaptă de la Banca Naţională să‑i comunice care dintre soluţii adoptă: transportul într‑o ţară prietenă europeană, transportul într‑o ţară neutră din sud sau păstrarea pe teritoriul românesc.“

Pentru Banca Naţională a României, răspunsul la această întrebare avea o însemnătate enormă. În primul rând, conta lecţia amară a istoriei: pierderea celei mai mari părţi a tezaurului BNR, după ce, în preajma intrării României în Primul Război Mondial, BNR avea în stocul său de acoperire aproape 140 tone de aur. În faţa vitregiilor războiului, BNR a trimis 91,4 tone de aur spre păstrare la Moscova, depozitul fiind garantat de aliatul României de la acea dată, Rusia. Avatarurile istoriei au făcut ca până acum acest aur să nu revină acasă.

Aurul României

În anii interbelici, Banca Naţională a depus numeroase eforturi pentru refacerea stocului său de acoperire. Dacă, în 1929, rezerva de aur a Băncii Centrale era de numai 82,6 tone, în anii următori a cunoscut o sporire constantă. La începutul celui de‑al Doilea Război Mondial, în 1939, se ridica la 135,4 tone. În 1940, era de 139,8 tone de aur. La sfârşitul anului 1944, stocul de aur al BNR însuma 237,6 tone de aur.

Această rezervă nu se afla însă în întregime în ţară; 10,3 tone se aflau în Marea Britanie, la Londra; 25,4 tone de aur erau depozitate în Elveţia: la Union de Banques Suisses şi la Banca Naţională a Elveţiei; 11,6 tone erau în Statele Unite ale Americii, la Federal Reserve Bank of New York. Aşadar, în 1944, Banca Naţională a României avea 47,3 tone depozitate în străinătate, ceea ce înseamnă că există o continuitate în comportamentul băncilor centrale, care, şi atunci, ca şi acum, nu‑şi păstrau rezerva metalică într‑un singur loc. Distribuţia repartizării rezervei metalice la bănci de prestigiu din străinătate se face pentru a garanta plăţile şi poziţia internaţională a ţării respective.

Revin, acum, la succesiunea evenimentelor din primăvara şi vara anului 1944, când soluţia evacuării tezaurului în afara graniţelor a eşuat. Elveţia refuzase solicitarea de a adăposti tezaurul, refuzul acesteia fiind transmis în noiembrie 1943 prin Vespasian Pella, reprezentantul României la Berna.

La 27 aprilie 1944, Guvernul turc transmitea, de asemenea, că nu poate accepta depozitarea tezaurului BNR şi precizase politicos că acest refuz nu era determinat de raţiuni politice, ci era întemeiat pe dificultăţi de ordin bancar şi pe cele care decurgeau din legea organică a Băncii Turciei.

Au existat apoi planuri de evacuare a tezaurului fie la una dintre galeriile miniere din judeţele Alba sau Hunedoara, fie la sucursala BNR Sibiu. Şi aceste planuri au fost abandonate: galeriile - deoarece nu prezentau suficientă siguranţă, iar sediul Agenţiei Sibiu - deoarece, la 19 martie, Germania ocupase Ungaria, aliata sa, pentru a împiedica ieşirea acesteia din Axă. Astfel, la nivelul factorilor de decizie din România s‑a înţeles că, în acel moment, se impuneau măsuri prudente, pentru a se evita o catastrofă.

Ideea adăpostirii tezaurului la Tismana

La 1 aprilie 1944, a fost insta­lat un nou guvernator, Constantin Angelescu, care condusese Banca Naţională şi în perioada Marii Crize Economice. În cursul lunii aprilie 1944, el a purtat o intensă corespondenţă cu Ministerul de Finanţe şi, la 30 mai 1944, găsim în documente un prim rezultat al acestei corespondenţe: „Consiliul de administraţie al BNR a delegat pe administratorii BNR Costin Stoicescu şi Mihail Lăzeanu, pe arhitectul Radu Dudescu, inginerul Victor Bruckner şi pe inspectorul Andrei Zănescu să meargă la Tismana pentru a «dispune lucrările necesare la acea mănăstire»”.

Este pentru prima dată când în documente se menţionează un proiect al Băncii Naţionale la Mănăstirea Tismana. O menţiune însă destul de vagă. Nu se specifică despre ce lucrări este vorba. Dar, ştiind acum cum au decurs evenimentele, ne dăm seama că, încă de la început, conducerea BNR a avut în vedere pregătirea unei acţiuni secrete, disimulate prin lucrările de reparaţii la aripa mănăstirii, care fusese distrusă parţial de un incendiu în anul 1942.

Oficial, decizia evacuării teza­urului la mănăstire, la adăpostul unui versant muntos, s‑a luat pe data de 7 iunie 1944, când Consiliul de administraţie al BNR a aprobat: mutarea parţială sau totală a tezaurului şi depozitarea acestuia, în caz de nevoie, la Mănăstirea Tismana; executarea amenajărilor necesare la mănăstire, pentru depozitarea tezaurului în deplină siguranţă; iniţierea demersurilor pe lângă Mitropolia Olteniei, Ministerul Cultelor şi Comisia Monumentelor Istorice pentru desfăşurarea legală a lucrărilor de reparaţii la mănăstire.

La 4 iulie 1944, guvernatorul Angelescu, constatând că amenajarea pivniţei era finalizată, solicita acordul scris al Guvernului pentru evacuarea tezaurului şi arăta ce măsuri au fost luate, respectiv: Marele Stat Major stabilise garda necesară pazei tezaurului şi aceasta primise deja ordin să ocupe localitatea Tismana. Pentru evacuare, urmau să fie utilizate autocamioanele BNR, desemnate în epocă şi cu expresia dubele BNR, însoţite de garda pusă la dispoziţie de Marele Stat Major. În final, guvernatorul considera că timpul necesar transportului era de aproximativ 15 zile.

La 8 iulie 1944, Guvernul a transmis un acord verbal, urmat la 11 iulie de acordul scris privind mutarea tezaurului BNR la Mănăstirea Tismana. La 22 iulie, au fost întocmite documentele care consemnează că, în perioada 8‑22 iulie, timp de 15 zile neîntrerupt, folosindu‑se câte 5 dube pe zi, care au efectuat în total 75 de curse, a fost transportat la Tismana şi depus în pivniţa mănăstirii atât stocul de aur al BNR, adică 4.035 de casete, în care se găseau 189,6 tone de aur din totalul de 190,3 tone de aur aflate în ţară, cât şi aurul polonez, adică 51 de casete, în care se găseau 2,7 tone de aur. Total aur evacuat: 4.086 de casete, adică 192,3 tone de aur.

1944, un an dramatic pentru România

Pentru a surprinde întregul dramatism al Operaţiunii „Neptun“ şi dimensiunea reală a efortului BNR şi al celorlalte instituţii implicate, voi adăuga că evacuarea stocului de aur la Mănăstirea Tismana a fost doar una dintre încercările dramatice prin care a trecut în anii războiului Banca Naţională a României. Astfel, pierderile teritoriale din vara anului 1940 au afectat de exemplu şi reţeaua de sucursale şi agenţii a băncii, 24 dintre acestea fiind mutate temporar sau desfiinţate. Adesea, în autodubele care transportau bunurile şi salariaţii băncii se găsise loc şi pentru bunurile altor instituţii obligate să părăsească teritoriile pierdute.

De asemenea, anul 1944 avea să aducă noi încercări la fel de dramatice: în primăvara şi vara acelui an, sub presiunea înaintării trupelor sovietice, toate sucursalele şi agenţiile băncii din partea de est a ţării au fost obligate să‑şi părăsească oraşele de reşedinţă; astfel, în luna septembrie, când tezaurul se afla încă în pivniţa Mănăstirii Tismana, erau evacuate 31 dintre cele 70 de sucursale şi agenţii interbelice ale BNR.

Tezaurul a rămas în pivniţa mănăstirii mai puţin de două luni, timp în care a devenit evident că nu era un loc sigur şi că aurul trebuia mutat într‑o zonă cu protecţie sporită, mai ales că, după 23 august, nesiguranţa se generalizase. Armata sovietică se apropiase de Bucureşti, în calitate de aliat, dar cu un comportament de cuceritor. La cererea lui Hitler, armata germană în retragere trecuse la acţiuni de distrugere, prădare şi pedepsire. Aşadar, stocul de aur depozitat în pivniţa mănăstirii nu mai era în siguranţă, iar responsabilitatea față de soarta acestei averi naţionale era mai mare ca niciodată.

La începutul lunii septembrie 1944, Romulus Roman, casierul central al BNR, a primit din partea conducerii misiunea de a muta tezaurul în peşteră. El a întocmit, la 9 septembrie, un proces‑verbal care conţine răspunsuri pentru mai multe întrebări pe care ni le‑am putea pune. Prima este aceasta: De ce trebuia mutat tezaurul în peşteră?

Răspunsul a fost următorul: pentru că, în cazul unui pericol iminent, „spaţiul din faţa depozitului să fie închis, prăbuşin­du‑se cerul grotei prin minare, pe o lungime cât mai mare” pentru formarea unui obstacol natural, imposibil de trecut.

„Existau riscuri?” este cea de‑a doua întrebare. Răspunsurile echipei tehnice de la BNR sunt foarte clare: Nu exista posibilitatea să se execute lucrări de mai mare amploare şi să se păstreze, totodată, secretul. Executarea lucrărilor, în special faza a doua (aducerea depozitului), era o operaţiune foarte riscantă. Depozitul este nepractic, nu prezenta siguranţa dorită. Iată ultima întrebare: Se justifică, totuşi, asumarea acestor riscuri? Răspunsul spune că da, era justificat, faţă de actualul depozit, pentru că se obţinea o siguranţă contra atacurilor aeriene şi o întârziere de câteva zile într‑o eventuală ridicare a depozitului.

Zis și făcut

Transportul tezaurului din mănăstire în grotă a durat trei zile şi a avut loc între 14 şi 16 septembrie. El s‑a făcut cu 120 de ostaşi din vechea gardă, care au lucrat cu schimbul, zi şi noapte. Paza a fost asigurată de un detaşament nou, de 280 de soldaţi şi ofiţeri, care sosiseră la Tismana la data de 12 septembrie. La terminarea transportului, s‑au verificat casetele şi s‑a constatat că în peşteră sunt toate cele 4.086 de casete aduse din pivniţa mănăstirii, fapt pentru care s‑a trecut la astuparea intrării prin betonare.

Astfel, tezaurul a rămas ascuns în peşteră până în ianuarie 1947. În acest interval, peştera a fost deschisă o singură dată, în ianuarie 1945, când au fost luate 210 casete cu 10,2 tone de aur pentru baterea medaliei „Ardealul nostru”.

Câtă vreme aurul a rămas la Tismana, el a fost păzit de Detaşamentul „Neptun”, aflat în prima perioadă în subordinea generalului Titus Gârbea, comandantul Sectorului Gorj. De asemenea, la Tismana au rămas şi funcţionarii BNR însărcinaţi cu transportul şi depozitarea aurului. Viaţa acestor oameni rămaşi la Tismana, pentru a îndeplini o misiune atât de importantă, a fost foarte grea în acei ani extrem de dificili pentru ţara întreagă, în condiţiile războiului şi ale obligaţiilor impuse României prin Convenţia de armistiţiu.

Adresele și scrisorile trimise administraţiei centrale de la Bucureşti de casierul central Romulus Roman, el însuşi un personaj tragic, descriu tocmai această situaţie. Foametea bântuia şi la Tismana, ca în întreaga ţară; caii, proprietatea BNR, folosiţi pentru aprovizionarea militarilor, erau, spun documentele, „într‑un hal de slăbiciune prea mare, din cauza lipsei de furaje şi grăunţe (...) hrănindu‑se numai cu frunze uscate, din care cauză au devenit improprii, iar în curând vor cădea”. Săpunul lipsea, cota lunară distribuită de armată, 150 de grame pentru fiecare ostaş, era „mai mult teoretică”, fapt pentru care BNR a suplimentat această cantitate din rezervele proprii. Soldaţii din unitatea de pază de la Tismana nu aveau încălţămintea adecvată. „În dese rânduri, se trimit oameni în posturi desculţi“ precizează documentul prin care, în toamna anului 1946, se solicita procurarea de către bancă a 40 de perechi de bocanci de tip militar.

Aşadar, ostaşii erau fără pâine, săpun şi bocanci, dar cu propaganda la zi, căci, în 1946, la Tismana a fost repartizat „un subofiţer cu educaţia şi propaganda“.

Misiune îndeplinită

Adesea am întâlnit întrebarea:S‑a întors tezaurul de la Tismana? A fost readus aurul băncii în totalitate la Bucureşti?

Documentele ne spun că tot aurul evacuat la Tismana a revenit în tezaurul Băncii Centrale şi am găsit şi un raport al casierului central Romulus Roman, care ne oferă suficiente amănunte pentru a reconstitui filmul evenimentelor. Joi, 23 ianuarie 1947, la ora 13:00 a început dinamitarea zidului de beton care bloca intrarea în grotă; vineri, 24 ianuarie, prima echipă a BNR a pătruns în grotă constatând că „toate casetele erau intacte, însă suferiseră din cauza apei, peştera fiind în mai multe rânduri complet inundată“. Imediat s‑a început încărcarea autodubelor care urmau să transporte casetele cu aurul băncii de la Tismana la gara din Târgu‑Jiu, de unde până la Bucureşti transportul se realiza pe calea ferată. Condiţiile meteo ostile (frig, ninsori abundente), dar şi drumul îngust au întârziat derularea transportului. Adesea, autodubele şi maşinile militare care au însoțit cele trei convoaie s‑au defectat; mai mult decât atât, la 28 ianuarie, una dintre maşinile Skoda care asigurau transportul aurului s‑a răsturnat pe un pod; funcţionarii băncii şi garda militară care însoţeau transportul au intervenit şi întreg conţinutul maşinii a fost recuperat, fiind adus cu bine în gara de la Târgu‑Jiu.

Operaţiunea de recuperare a aurului a durat din 25 ianuarie, când se încărcase primul transport, până la 4 februarie, deci 11 zile.

Au fost necesare trei transporturi pe calea ferată după următorul calendar: în 26 ianuarie: cinci vagoane, 993 casete, aproximativ 50 tone de aur; la 1 februarie, opt vagoane, 1.600 casete, aproximativ 80 tone de aur. Al treilea transport s‑a desfă­șu­rat la 4 februarie, şapte vagoane, 1.283 casete, aproximativ 65 tone de aur. În total, erau 3.876 casete, la care le adăugăm pe cele 210 recuperate în anul 1945 şi obţinem 4.086 casete, câte fuseseră duse în grotă în septembrie 1944.

Aşadar, Operaţiunea „Neptun” s‑a încheiat cu succes, tot aurul a revenit la Bucureşti.

De ce nu au capturat sovieticii aurul românesc?

În afară de întrebările pentru care am găsit răspunsuri în documentele pe care le avem la dispoziţie, mai sunt şi alte întrebări care rămân deocamdată fără răspuns. Una dintre acestea ar fi: de ce nu au capturat sovieticii tezaurul în perioada 1944‑1947, mai ales că funcţionarii BNR aflaţi la mănăstire constatau cum creşte numărul turiştilor interesaţi de patrimoniul medieval de la Tismana. În documentele văzute de noi nu am putut să identificăm nici un fel de explicaţii. Încerc să fac, totuşi, câteva supoziţii. Un răspuns, valabil mai ales pentru perioada de început a ocupaţiei sovietice, să zicem până la abdicarea regelui, ar fi acela că gestul românilor de a evacua tezaurul şi a‑l pune sub pază armată le‑a arătat că exista voinţa de a riposta în cazul unei tentative de capturare.

Să fi avut oare Stalin şi oamenii din jurul lui grija de a nu‑şi mai păta, încă o dată, obrazul faţă de aliaţii lor occidentali, capturând tezaurul României pentru a doua oară, după ce nu se mai întorsese cel evacuat la Moscova în Primul Război Mondial?

Mai era şi faptul că, în 1946, când Polonia lupta pentru recuperarea tezaurului său de aur şi a celui artistic, evacuate prin România în 1939, Moscova acuza Occidentul pentru refuzul de a înapoia aceste valori. Chiar se vorbea despre faptul că poporul sovietic era gata să dea celui polonez o cantitate de aur ca sprijin tovărăşesc. Mă gândesc cum ar fi fost, în acest context, ca tocmai ei să confişte aurul românesc?

O altă întrebare ar fi - cum se justifică efortul extraordinar al Băncii Naţionale şi al Marelui Stat Major de a salva tezaurul într‑o ţară ocupată de Armata Roşie? A folosit României salvarea tezaurului?

Aici răspunsul este mai uşor de dat. Este suficient să revin la evidenţele rezervei de aur a Băncii Naţionale după 1944 şi să vă spun că, în urma achitării obligaţiilor impuse ţării prin Convenţia de armistiţiu din 1944, reconfirmate prin Tratatul de pace din 1947, Banca Naţională a României, devenită între timp Banca de Stat a RPR, mai avea în 1955 doar 56,2 tone.

Înainte de a încheia, voi sublinia următoarea antiteză: în 1939, România şi Banca Naţională a României au contribuit decisiv la salvarea patrimoniului cultural‑artistic al Poloniei şi a tezaurului Bank Polski. Din acest din urmă tezaur, 2,7 tone de aur au rămas la BNR doar pe baza unui simplu proces‑verbal, ca expresie a cutumei respectate de băncile centrale din întreaga lume, aceea a încrederii reciproce şi a onoarei cuvântului dat. În timp ce BNR s‑a îngrijit de cele 2,7 tone de aur polonez ca de propriul tezaur, inclusiv aducân­du‑le la Mănăstirea Tismana, cele 91,4 tone de aur depozitate de BNR la Moscova, pe baza unor documente cu valoare de tratate internaţionale, nu s‑au întors până astăzi. Inaugurând Muzeul Tezaurului BNR de la Mănăstirea Tismana, Banca Centrală intenţionează să prezinte generaţiilor de azi şi celor viitoare o lecţie de istorie în care, de departe, se vede cum colaborarea instituţională asigură încheierea cu succes a unei operaţiuni, chiar şi în cele mai grele condiţii. În acelaşi timp, probabil, fascinaţia aurului îşi va spune şi de această dată cuvântul şi va atrage un mare număr de vizitatori, care vor intra astfel în contact cu istoria naţională și cea instituţională.

Astăzi, când în conştiinţa generaţiilor ce compun poporul român în acest moment al istoriei neamului nostru îşi face deseori loc umbra delăsării, momentul Tismana este o mare lecţie de istorie. O lecţie conjugată cu alte momente eroice ale istoriei noastre, în măsură să spulbere această prejudecată. Sper că, împreună cu această mare lecţie de istorie, va rămâne în memoria dumneavoastră şansa că aţi fost primii vizitatori ai acestui muzeu special.

Mugur Isărescu,

Guvernatorul BNR

Discurs la ceremonia de inaugurare a Muzeului Tezaurului de la Mănăstirea Tismana,

26 iulie 2016