„Omul eclezial salvează în persoana sa posibilitățile universale ale vieții”
Critica adusă credincioșilor care cinstesc sfintele moaște nu este nimic mai mult decât ciocnirea atitudinii tehnocratice care este la cârma societății cu realitatea de nepătruns și transfiguratoare a Bisericii. Această ciocnire nu este nouă și nu e de mirare că ea se manifestă tocmai prin oameni foarte bine pregătiți în știința și cultura seculară, profesioniști ai domeniilor lor, tehnocrați. În vremea Mântuitorului, tehnocrații erau reprezentanții partidelor religioase și conducătorii poporului evreu, care aplicau „constituția lor” și legile prestabilite. Tehnocrații sunt criticii cei mai fervenți ai vieții Bisericii, deși rezultatul „guvernării” lor mondiale și al influenței pe care o manifestă este o lume în colaps în toate domeniile, fie că vorbim de state în general sau de societăți în particular.
Acestui rezultat dezastruos - prezentat de filosoful creștin Christos Yannaras sub următoarele aspecte: primejdia distrugerii nucleare, nebunia înarmărilor, internaționalizarea sistemelor și a mecanismelor de subjugare și alienare a omului, secătuirea materiilor prime ale planetei, poluarea mărilor și a atmosferei, respingerea și uitarea morții și bulimia consumerismului și a negoțului de plăceri - Biserica i-a răspuns întotdeauna prin cultivarea nucleului vieții ei, comuniunea euharistică, care are puterea să transfigureze chipul urâțit al lumii și să iradieze această putere în afara micii comunități care se strânge la Liturghie. Prin Sfânta Liturghie, relațiile impersonale și procesul tehnicizării lumii sunt transformate în elemente de comuniune. Această taină este descrisă de Domnul Hristos prin pilda bobului de grâu care trebuie să moară pentru a aduce roadă bogată (cf. Ioan, cap. 12). Vedem că numai prin retrăirea Jertfei și Învierii Domnului în fiecare Liturghie, aparenta lipsă de putere a credincioșilor devine acea veste bună care se proclamă până la marginile lumii.
Numai comuniunea euharistică are puterea de a birui automatismele și relațiile tehnice lipsite de viață care au pus stăpânire pe viața omului. Filosoful Christos Yannaras vedea în parohie, și apoi în episcopie, cadrul de unde pornește transfigurarea lumii oprimate de dominația inumană a relațiilor tehnice. „Această transformare a vieții și a folosinței lumii are un potențial punct de plecare: ansamblul euharistic, împlinirea socială a vieții și a artei în parohie și în episcopie. Nici o programare politică, fie ea oricât de eficace, nici o etică socială, oricât de radicală, nici o organizare a corpului social în nucleu de schimbări revoluționare nu poate realiza acea transformare a vieții pe care o împlinește comuniunea euharistică și nu poate duce la rezolvarea problemelor existențiale create în zilele noastre de tehnologie” (Libertatea Moralei, trad. Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, București, 2002, p. 277).
Puterea comunității euharistice este în mod sensibil intuită ca o contrabalansare la ordinea impusă de duhul tehnocratic al lumii, și de aici inevitabilul conflict. Imperiul Roman a încercat să distrugă din istorie Biserica tocmai pentru că a sesizat că noua identitate din cadrul micilor comunități euharistice ștergea din inima oamenilor ierarhia impusă de autoritatea tehnocratică, și prin schimbarea inimilor oamenilor, imperiul devenea cu tot ansamblul lui de practici păgâne, legi și orânduiri, o formă lipsită de conținut. Această situație s-a repetat în istorie, și ea își mai găsește și azi ecouri. Lumea în forma ei seculară și lipsită de Duhul lui Dumnezeu va căuta să se impună la nivelul omului ca singură realitate care merită prețuită și pentru care omul este îndemnat să devină un „bun cetățean”.
Christos Yannaras explică și care este soluția rezolvării acestui impas pe care-l denumește „asfixierea tehnocratică”: „Ieșirea din impasul tehnocrației nu poate fi fără legătură cu întoarcerea la adevărul dinamic al Bisericii una și nedespărțită. Pofta de viață din oameni își are răspunsul istoric concret în Întruparea lui Hristos, în unica euharistie universală. Iar unica euharistie universală înseamnă primatul absolut al adevărului ontologic al persoanei, eliberarea vieții, scăpată de totalitarismul centralizat al autorității obiective, noua silabisire a adevărului lumii în sânul rațiunii și a artei icoanei. (...) Locul depășirii este universalitatea comunității euharistice locale: parohia sau episcopia, singurul loc unde se poate duce lupta împotriva impasului tehnocratic. Și cu cât este mai sinceră căutarea vieții în mijlocul prăbușirii idolilor vieții, cu atât e mai sigură întâlnirea cu răspunsul întrupat, dat setei de viață a omului: împlinirea euharistică a vieții celei adevărate” (Ibidem, p. 278).
Comuniunea euharistică manifestată concret la nivelul parohiei sau al episcopiei este instaurarea Împărăției cerurilor în istorie, dar nu printr-o supraimpunere, ci prin transfigurarea „plămadei” lumii acesteia și dobândirea unei noi vieți și atitudini față de om și lume.
„Biserica nu caută să îl reconforteze pe om, nici în mod izolat, nici colectiv, ea nu vizează nici o garanție individuală, nici temporală, nici veșnică. Ea îi cere omului să renunțe la individualitatea lui, să-și «piardă» sufletul, pentru că acea pierdere este mântuirea omului, împlinirea existențială a vieții celei adevărate, a alterității și libertății personale. Limbaj paradoxal. (...) Orice om este responsabil de împlinirea universală a vieții în sfera nelimitată a existenței și libertății personale. Omul eclezial salvează în persoana sa posibilitățile universale ale vieții”, conchide Christos Yannaras (Ibidem, pp. 282-283).