Ora de religie este o componentă a învăţământului public european

Este surprinzător faptul că domnia sa, în calitate de preşedinte al unei instituţii publice din România, nu cunoaşte prevederile constituţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), referitoare la ora de religie în şcolile publice. 

 

Astfel, potrivit articolului 29, aliniatul (1) din Constituţia României, „libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrar convingerilor sale“.  De asemenea, conform articolului 32, aliniatul (7), „statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege“. 

 

În argumentarea deciziei CEDO din 29 iunie 2007, în cazul „Folgero contra Norvegiei“, se precizează că statele au dreptul de a difuza prin învăţământ sau educaţie informaţii sau cunoştinţe având, direct sau indirect, caracter religios sau filosofic. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu autorizează părinţii să se opună la integrarea unui astfel de învăţământ sau educaţii în programa şcolară (paragraful 84). 

 

De asemenea, CEDO nu consideră o problemă caracterul obligatoriu al orei de religie, constatând faptul că, „în Europa, învăţământul religios este profund legat de învăţământul secular“. Dintre cele 46 de state membre ale Consiliului Europei (în anul 2007), doar în trei state religia nu este predată în şcolile publice (Franţa, Albania şi Macedonia); ora de religie este obligatorie în 25 de state, în restul fiind facultativă sau opţională (conform celor reţinute de CEDO în 9 octombrie 2007, cu ocazia judecării cauzei „Hasan şi Eylem Zengin contra Turciei“, paragraful 30).

 

Doar două condiţii se cer respectate de statele care prevăd caracterul obligatoriu al orei de religie: să poată obţine o scutire de participare, în situaţia în care respectivul învăţământ are un caracter confesional accentuat (cauza „Folgero contra Norvegiei“), iar scutirea de a participa să nu implice obligaţia de a motiva în vreun fel solicitarea respectivă (cauza „Hasan şi Eylem Zengin contra Turciei“). Cele două condiţii sunt pe deplin respectate în România, fiind prevăzute în Constituţia României şi în Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, articolul 18: religia are caracter obligatoriu în oferta curriculară a şcolii, dar opţiunea pentru frecventarea acestei discipline aparţine elevului major, respectiv părinţilor sau tutorilor legali instituiţi pentru elevii minori.

 

Prin urmare, opiniile unor pretinşi experţi din România în respectarea drepturilor omului nu au nici o legătură cu realitatea din Europa. România, prin tradiţia şi istoria ei europeană, se numără printre statele care asigură libertatea învăţământului religios, datorită contribuţiei educaţiei religioase la formarea şi educarea tinerei generaţii în spiritul valorilor autentice. În acest sens, cercetarea naţională realizată în cadrul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei arată că pentru 85% dintre tinerii din România credinţa religioasă constituie o valoare fundamentală cu o importanţă decisivă în viaţa proprie (a se vedea studiul: Monica Cuciureanu şi Simona Velea, coordonatori, Educaţia moral-religioasă în sistemul de educaţie din România, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2012).

 

Deci, atât legislaţia română, cât şi practica europeană sunt în favoarea menţinerii orei de religie în şcolile publice.

 

Biroul de presă al Patriarhiei Române