Ora de religie: Lecţiile pe care le primim de la proprii elevi
Roagă-te mai mult, dragă profesorule de religie, şi fii mai bun, pentru ca nu numai un elev, ci toţi să se bucure când se întâlnesc cu tine! Pentru că ei, copiii, Îl primesc cel mai uşor pe Hristos, dacă Îl simt prezent în viaţa ta. Iar dacă unii elevi te evită, nu ei sunt de vină, ci tu, pentru că nu L-au simţit pe Hristos prezent în tine.
Duminica, în biserică, te simţi învăluit de o pace care îţi înalţă sufletul mai presus de frământările zilnice. Inima se uneşte cu rugăciunile de la strană şi de la altar. Aşa gândeam, în timpul slujbei de duminica trecută, că trebuie să-I cerem lui Dumnezeu mai multă putere de discernământ, în fiecare încercare a vieţii, ca să găsim mai uşor drumul ce duce la Hristos. Deodată, aud un glas îngeresc de la strană, care a început a cânta "Iubite-voi Doamne!". Nu era al vreunui dascăl, căci l-aş fi recunoscut, ci era glasul unei fete tinere, dar nu-mi puteam da seama cine era de putea aşa de mult să-mi bucure sufletul. Nemişcată şi atentă la frumosul imn, mintea mi s-a îndreptat spre una dintre elevele mele, de la ora de religie, Corina. Parcă vedeam în faţă o fetiţă cu fundiţe mari, albe, la codiţele împletite cu multă grijă, cu mânuţele ţinute corect la rugăciune şi privirea îndreptată spre icoana din faţa clasei, o fetiţă cu mâna mereu ridicată, căci ştia răspunsul la multe întrebări, o fetiţă care mă oprea în pauze pentru a-mi destăinui bucuriile primite de la Dumnezeu după rugăciuni sau fapte bune făcute ori micile dezamăgiri trăite după ce făcuse, totuşi, binele. Toate aceste imagini-amintiri m-au năpădit pe fondul lui "Iubite-voi Doamne!". Oare cât de mult m-am străduit, ca profesor, în modul cel mai sincer, să-L fac cunoscut pe Hristos? Cât de mult mi-am împlinit responsabilitatea imensă pe care mi-a dat-o El, aceea de a-i hrăni pe copii cu cunoştinţa de Dumnezeu? Din tot ceea ce am lucrat cu copiii, cât am reuşit să-i fac să înţeleagă că au pe Cineva care îi iubeşte mai mult chiar decât se pot iubi ei înşişi? Liturghia s-a terminat, iar eu m-am îndreptat spre ieşire, cu mintea la importanţa stării de priveghere, a prezenţei duhovniceşti, mai ales la locul unde suntem chemaţi să lucrăm pentru Domnul. La ieşirea din biserică mă aştepta Corina, fosta mea elevă. Intuiţia nu mă înşelase. O tânără elegantă şi foarte decentă, cu o privire senină, care de atâtea ori mi-a dăruit bucurie. Corina este acum studentă la Medicină, în anul V, şi venise la biserică pentru că în apropiere se află mormântul bunicii sale. Cu toată tristeţea cu care mi-a spus aceste veşti, am văzut în ochii ei o lumină matură, care o ajuta să depăşească încercarea vieţii. Am mai observat ceva care mi-a adus multă mângâiere: s-a bucurat sincer când m-a văzut! Nu pe mine ca persoană, ci pe fostul profesor de religie din gimnaziu. Mi-a povestit despre succesele studenţiei, dar a concluzionat repede: "Nimic nu este ca încrederea în Dumnezeu!". Ne-am despărţit apoi, iar eu am plecat cu o frumoasă lecţie: roagă-te mai mult, dragă profesorule de religie, şi fii mai bun, pentru ca nu numai un elev, ci toţi să se bucure când se întâlnesc cu tine! Pentru că ei, copiii, Îl primesc cel mai uşor pe Hristos, dacă Îl simt prezent în viaţa ta. Iar dacă unii elevi te evită, nu ei sunt de vină, ci tu, pentru că nu L-au simţit pe Hristos prezent în tine, ci doar au auzit la tine o expunere a unei discipline, care l-a obosit şi pe care n-ar mai dori-o în orarul şcolar. De aceea, cred că trebuie să acceptăm că, de multe ori, proprii elevi ne pot fi buni profesori de religie. Angela Roşu, profesor de religie, Şcoala "B. P. Hasdeu", Iaşi