Ortodoxia românească în primul deceniu comunist, date statistice

De multe ori la rubrica noastră am abordat diferite teme privind situaţia Ortodoxiei româneşti în comunism plecând de la documentele de arhivă. Este adevărat că am făcut-o într-un mod secvenţial pentru a ne adapta formatului publicistic, dar demersurile de acest gen au vizat semnalarea unor aspecte inedite. Astăzi ne-am propus să prezentăm tabloul Ortodoxiei româneşti în datele statistice utilizate de funcţionarii Departamentului Cultelor la începutul anilor 60.

Poate că ar părea lapidar să trasăm tabloul Ortodoxiei româneşti în prima jumătate a perioadei comuniste în date statistice, dar informaţiile oferă o situaţie interesantă, care merită analizată măcar la suprafaţă. Precizăm că datele statistice au fost întocmite de Departamentul Cultelor, iar cifrele corespunzătoare anului 1948 provin din statisticile enunţate de culte. Potrivit datelor obţinute la recensămintele efectuate de autorităţile statului, în 1948 România avea 15.872.614 de locuitori, iar în 1956 figurau 17.489.450. Astfel, dacă în septembrie 1948 Patriarhia Română anunţa un număr de 11.965.173 de credincioşi, în 1960 erau 13.235.790. Evoluţia pozitivă este explicabilă prin explozia demografică postbelică, faţă de care trebuie să îi excludem pe cei 807.140 de membri PMR, anunţaţi la Congresul al III-lea din iunie 1960. De asemenea, potrivit datelor de arhivă, pentru anul 1960 în rândurile ortodocşilor funcţionarii Departamentului îi includeau pe cei 1.346.184 credincioşi ai Bisericii Greco-Catolice desfiinţate de autorităţile comuniste şi pe sârbii ortodocşi. Prin urmare, evoluţia numărului credincioşilor ortodocşi nu a fost mare dacă ne raportăm la datele celor două recensăminte enunţate mai sus. În cazul clericilor, în 1948 erau 15.928, iar în 1961 figurau 9.356. La fel, pentru anul 1960 erau incluşi cei 1.788 deservenţi greco-catolici din 1948. Totuşi, în acest caz precizăm faptul că nu toţi clericii greco-catolici au revenit la Ortodoxie, mulţi fie refuzând „trecerea“ în 1948, fie retractând începând cu 1949. De asemenea, trebuie să avem în vedere pe preoţii şi diaconii scoşi din mediul monahal şi condamnaţi la detenţie, ca urmare a politicii comuniste de limitare a personalului monahal din anii 1959-1960. Interesantă este statistica clericilor pe grupe de vârstă: 20-25 ani, 34; 25-30 ani, 188; 30-35 ani, 306; 35-40 ani, 578; 40-45 ani, 778; 45-50 ani, 1956; 50-55 ani, 2292; 55-60 ani, 1595; 60-65 ani, 672; 65-70 ani, 460; 70-75 ani, 339; 75-80 ani, 143. Observăm că cei mai mulţi clerici sunt după vârsta de 45 ani, rezultând astfel o îmbătrânire a deservenţilor ortodocşi, determinată mai ales de limitarea personalului monahal în anii 1959-1960 şi a locurilor de admitere la seminariile şi institutele teologice ortodoxe, după momentul desfiinţării celor mai multe foruri de învăţământ în anul 1948. La capitolul locaşuri de cult şi aşezăminte monahale cifrele ilustrează şi mai bine evoluţia vieţii spirituale din România primului deceniu comunist. În 1948 existau 11.624 de biserici, iar în 1960 erau 11.840, deci cu 214 biserici de mir mai multe, situaţie explicabilă dacă ne raportăm la evoluţia demografică. În cazul aşezămintelor monahale, în 1948 erau 203, iar în 1964 doar 94. Situaţia se explică, evident, prin aplicarea măsurilor regimului de limitare a fenomenului monahal. În concluzie, analizând pe aceste două repere cronologice putem spune că Ortodoxia românească a suferit un regres, ca urmare a politicii riguroase a partidului unic în România, mai ales după mijlocul anilor 50.