Păcatele - boli ale sufletului, patimile - cancerul vieţii morale

Păcatul este o realitate dramatică a lumii şi a sufletului omului contemporan. El constituie o înstrăinare de Dumnezeu, Izvorul vieţii, abaterea facultăţilor spirituale cu care a fost înzestrată firea umană, o afundare a lor în sfera pământescului şi a trupescului, în robia biologicului şi a senzitivului. Păcatul înseamnă trăirea epidermică a realităţilor, în ceea ce au ele inferior, material, nu spiritual, „trăirea prin epiderma simţurilor“, trăirea nimicului cu falsul sentiment al plinătăţii, vieţuirea pe marginea prăpastiei, cu simţământul ascensiunii.

Omul păcătos simte că i se cască în piept o prăpastie, un hău ce îl înghite. Experienţa duhovnicească demonstrează faptul că durerile acestea, provocate de remuşcările de pe urma păcatelor, sunt mai adânci şi profunde, mai sfâşietoare şi mai devoratoare decât multe dintre cele mai grele dureri fizice. Efectul lor ultim îl constituie moartea fizică, spirituală şi veşnică. În mod similar, nimic din cele lumeşti şi trecătoare nu dau sufletului sentimentul de bucurie şi de împlinire pe care îl dau virtuţile creştine. O bucurie curată şi sfântă ca şi Izvorul lor - Dumnezeu-Iubire. Posibilitatea păcatului este dată, pe de o parte, de libertatea omului de a alege calea pe care să o urmeze în viaţă. Această putere de alegere liberă constituie unul dintre darurile fundamentale cu care Dumnezeu a înzestrat fiinţa umană. Pe de altă parte, se vorbeşte despre o oarecare dispoziţie sau înclinaţie spre păcat, urmare a păcatului primilor oameni - protopărinţii Adam şi Eva -, însă aceasta nu trebuie înţeleasă ca o putere oarbă sau o lege de nezdruncinat, ce conduce spre păcat, ci trebuie înţeleasă în sensul că lupta împotriva păcatului şi de lucrare a virtuţilor implică un efort moral deosebit. Prin urmare, cauza păcatelor suntem noi. Păcatul este, aşadar, o prăpastie şi un haos, iar efectele lui se prelungesc la nivel trupesc şi sufletesc. Dacă virtuţile apropie fiinţa umană de Dumnezeu şi de desăvârşire, păcatele îl cufundă în animalitate şi iraţionalitate, în grosier şi material. Prin păcate şi prin patimi omul poate cădea în animalitate mai grav decât înseşi animalele. Efectele lui se adâncesc, deci, în trup şi în suflet, astfel încât este o simplă iluzie a credea că păcatele nu au urmări dureroase asupra vieţii celui ce le-a devenit rob. Păcatul şi patimile sunt contrare firii, nu îi aparţin acesteia în mod firesc, sunt nişte accidente şi boli, care se infiltrează în ea, luptând la distrugerea ei. Numai virtuţile îi aparţin omului prin fire, sunt fireşti şi normale şi vieţuirea în universul lor dau omului adevărata împlinire de sine. Ramurile mai noi ale unor ştiinţe de frontieră, precum psihosomatica, demonstrează, în mod indubitabil, faptul că mare parte a suferinţelor nu doar lăuntrice, sufleteşti, ale omului, dar şi somatice sau trupeşti se datorează păcatelor. Acestea dezechilibrează şi destabilizează, pervertesc, contrafac şi întunecă. Ele aşază în faţa sufletului o pâclă, un întuneric. Omul pătimaş acţionează în baza unui automatism duhovnicesc, similar instinctelor şi reflexelor involuntare trupeşti. Păcatul „formăluieşte“ mintea omului, îi dă acestuia o arhitectură proprie, păcătoasă, o înlănţuie în nişte lanţuri şi chingi grele şi de aceea eliberarea din sclavia lui este atât de grea. Dezrădăcinarea şi ruperea deplină de un păcat este un proces lung şi dureros, iar efortul necesitat şi cantitatea de energie fizică şi psihică trebuincioase sunt direct proporţionale cu vechimea şi stăruinţa în păcat. În momentul în care se trezeşte din vraja oarbă şi falsă a păcatelor sale, printr-un examen de conştiinţă personal şi cu ajutorul unui director de conştiinţă, adică a unui părinte duhovnicesc, omul trăieşte sentimentul redescoperirii sale, al aflării vocaţiei sale autentice, experiază adevăratul sens al libertăţii umane, care, în sens teologic, nu echivalează cu puterea de alegere între două sau mai multe alternative, ci înseamnă ca, într-o multitudine de opţiuni, să alegem în mod necondiţional binele moral.