Păcatul lui Adam şi al nostru...

Deşi Dumnezeu a creat lumea în cel mai minunat mod cu putinţă, omul începe să-şi scrie istoria sub semnul păcatului. Adam a ales să asculte de îndemnul prefăcut şi nesincer al vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al omului, închipuit de şarpe. Adam şi Eva au nesocotit relaţia unică începută între Dumnezeu şi om, şi tot ceea ce Dumnezeu le-a dăruit: Raiul, lumea, existenţa, libertatea. Păcatul neascultării şi al ignoranţei lor a adus în lume moartea, cu toate că Eva a primit numele de "mamă a tuturor celor vii". Dumnezeu a pedepsit moartea cu moarte, pentru că păcatul înseamnă încetarea relaţiei dintre om şi Dumnezeu. A întoarce spatele izvorului vieţii, a te izola în egoism, a te deconecta de la Cel ce este prin excelenţă viaţa însăşi nu înseamnă altceva decât moarte. Păcatul este văzut adesea în mod eronat, ca o încălcare a unor legi, a unor norme, dându-i-se astfel un aspect mai mult juridic. Astăzi, pentru faptul că păcatul nu mai este perceput ca o

înstrăinare a omului de Dumnezeu, cu consecinţe directe care îi afectează viaţa concretă, omul s-a învăţat să privească cu destulă uşurinţă problema păcatului până într-acolo, încât şi-a luat libertatea de a hotărî singur ce este şi ce nu este păcat, luând în râs chiar şi noţiunea de păcat cu un incredibil dispreţ. Omul îşi semnează singur condamnarea la moarte, la moartea veşnică, nu pentru că nu fuge de păcat, ci pentru că se îndepărtează de Dumnezeu şi de învăţăturile Bisericii, vistieria în care se păstrează adevărul revelat de către Dumnezeu, garantat şi certificat de experienţa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, ce s-au împărtăşit de Duhul Sfânt, Duhul a toată cunoştinţa şi înţelepciunea. Parte de o moarte a trupului avem toţi, dar de o moarte a sufletului au doar aceia care au privit cu desconsiderare existenţa lui Dumnezeu, ratând posibila relaţie cu Acesta, fie şi sub aspect moral, făcând din moarte o veşnicie şi din viaţă o povară. Salvarea viului din moarte înainte de moarte este posibilă prin evadarea din prizonieratul indiferenţei, prin trăirea cu nesaţ a vieţii, pe îndelete, nu în grabă, înţelegând că nu suntem străini în propria noastră viaţă, aşa cum este, darul dumnezeiesc de "a fi" fiindu-ne adresat direct şi personal. Viaţa închinată lui Dumnezeu, deşi se va sfârşi în mod natural prin moarte, ea devine veşnică, pentru că viaţa nu va mai fi înghiţită de pieire, ci de viaţă, iar moartea va rămâne doar o palidă umbră a păcatului, un bold în trupul vieţii.