Paisie de la Neamţ, sfântul isihast, cărturar şi filantrop

Într-o discuţie recentă, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel mi-a amintit rolul covârşitor pe care l-a avut în istoria mona­hismului românesc Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ. La îndemnul Preafericirii Sale, în calitatea mea de fiu al Mă­năs­tirii Neamţ scriu aceste câteva rânduri.

Sfântul Paisie de la Neamţ (1722-1794), de la a cărui mutare în Împărăţia lui Dumnezeu se împlinesc 220 de ani, este unul dintre străluciţii slujitori ai monahismului ortodox care au vieţuit pe meleagurile noastre, înnoitor al vieţii duhovniceşti în mănăstirile din Moldova (dar şi din alte locuri prin ucenicii săi), iscusit traducător al scrierilor Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limbile slavonă şi română, rugător şi împlinitor al faptelor  milei creştine. Stareţ al mănăstirilor Dragomirna, Secu şi Neamţ din Moldova, vieţuitor în liniştea Muntelui Athos şi pe Valea Buzăului, a fost asemănat cu un pom minunat, purtător de roade ale Duhului, răsărit în pământul Poltavei, răsădit pe plaiurile româneşti, înflorit în grădina Maicii Domnului, adică la Sfântul Munte Athos, ocrotit de mâna lui Dumnezeu timp de 31 de ani pe pământul Moldovei, pentru a-şi dărui apoi roadele pe întregul cuprins al pământului românesc şi mai departe, prin mulţimea ucenicilor săi, conti­nuatori ai lucrărilor sale.

Cuviosul stareţ s-a născut la 21 decembrie 1722 în Rusia cea Mică (Ucraina) din părinţi drept­credincioşi şi s-a numit de la Botez Petru. Tatăl său, Ioan Velicikovski, a fost şi protopop la Poltava, iar mama se numea Irina. Tatăl era foarte milostiv şi manifesta multă generozitate faţă de săraci, încât împărţea fără măsură din bunurile sale, mo­tiv pentru care soţia îi repro­şa că îi vor rămâne copiii să­raci şi cerşetori. Preotul îi repli­ca însă că aceia care nădăjduiesc în Domnul, după cum spune psal­mistul, nu se vor lipsi de tot bi­nele, că ai săi copii nu vor fi să­raci, pentru că Dumnezeu este bogat şi că el, dând milostenie, îl împrumută de fapt pe Dum­­nezeu. Aceste amănunte din viaţa sfântului stareţ le-am aflat în manuscrisul 154, care se află în vestita Lavră a Neam­ţului.

Se ştie că spre sfârşitul vieţii stareţul Paisie, presimţindu-şi sfârşitul, a început să scrie o lucrare pe care a intitulat-o Istoria sfintei comunităţi a preaiubiţilor mei părinţi, fraţi şi fii duhov­ni­ceşti care, în numele lui Hristos, au venit la mine nevrednicul, pentru mântuirea sufletelor lor… Această lucrare nu a fost ter­minată şi i s-a spus Au­to­biografie pentru că Paisie îşi povesteşte în ea viaţa, de la naştere până la vieţuirea sa în Schitul Cârnul  din Ţara Românească.

În această lucrare, Cuviosul Paisie vorbeşte şi despre părinţii săi, despre străbunicul său după tată, anume Simeon, un cazac cunoscut şi bogat, şi despre bunicul, Luca Velicikovski,  fost protopop al Poltavei: „Bunicul meu după mamă a fost un negustor renumit şi bogat, de neam evreiesc, numit Mandea, care s-a botezat la Poltava îm­preună cu toată casa lui în Bi­se­rica «Schimbării la Faţă a Dom­nului», primind numele de Gri­gori Mandenko“ (Autobio­gra­fia unui stareţ - Paisie Velicikovski, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 85; vezi şi Au­to­bio­gra­fia şi Vieţile unui stareţ, Ed. Deisis, 2002, ediţia a 2-a).

Numele de botez al Cuvio­sului Paisie a fost Petru. „Noi am dat Rusiei pe Mitro­politul Petru Movilă, Rusia ne-a dat pe Paisie. Dar din dar“ - afirmă Nichifor Crainic în legătură cu lucra­rea cuviosului, care s-a preaslăvit în Mănăstirea Neamţului.

Sfântul Paisie şi lucrarea sa în ogorul Domnului au preocupat de-a lungul timpului mai mulţi teologi, profesori sau oameni de ştiinţă. Atenţia lor faţă de opera paisiană reflectă o dată-n plus importanţa acesteia pe tărâm spiritual, dar şi cultural, care s-a constituit într-un important moment de revigorare spirituală, fără precedent în ultimele trei veacuri.

Cuviosul Paisie a readus în atenţie moştenirea patristică şi spiritualitatea bizantină în întregimea ei, printr-o impresionantă muncă de traduceri concomitente în două limbi: în română şi slavo-rusă. Reîntâlnirea cu tradiţia patristică şi bizantină a realizat-o printr-o trăire vie şi nu doar în sfera strictei erudiţii. O trăire vie care, în cele din urmă, se revarsă în sufletul unei naţiuni întregi, care-l face pe om să se ridice la Dumnezeu şi îl pune în legătură cu El. Mănăstirile care trăiesc în duhul lui Paisie „se transformă în adevărate uzine de spiritualitate ce produc curentul electric al duhovniciei ortodoxe şi-l trimit în suflete spre a deveni luminoase“, măr­tu­risea arhimandritul Ciprian Zaharia, fost stareţ al Mă­năstirii Bistriţa-Neamţ.

Geniul lui Paisie a constat în capacitatea de racordare a acestei tradiţii - printr-o extraordi­na­ră muncă filologică şi editori­ală - la nevoile urgente de viaţă duhovnicească ale oamenilor din vremea sa. Ceea ce i-a uimit pe contemporani şi i-a fă­cut pe nenumăraţi oameni să a­lerge spre stareţul Paisie, a­du­nând sute de vocaţii monahale în jurul său, a fost exemplul per­so­nal al stareţului, puterea de a-i face pe cei din preajma sa să se simtă ostaşii fericiţi ai unei lupte sfinte pentru propria înnoire şi înăl­ţare spre Dumnezeu, dar şi a celorlalţi deopotrivă.

Deşi nu a făcut la prima vedere vindecări miraculoase, Paisie a pus începutul unei minunate lucrări de vindecare a lumii, pentru care s-a străduit să pregătească o dumnezeiască farmacie duhovnicească. El a reuşit să realizeze practic acea condiţie a monahismului care-l defineşte mai presus de orice: să fie o lume care, fiind în lume şi slujind lumea, să nu se confunde cu ea şi să nu se mărginească doar la acest fel de trăire.

Pentru o mai bună asimilare duhovnicească a teologiei isihaste, stareţul Paisie a afirmat întotdeauna necesitatea aprofundării şi experierii personale a Filocaliei în viaţa călugărilor. Filocalia era înţeleasă nu doar ca sursă a evlaviei, ci şi ca un îndreptar al credinţei şi ca o dogmatică luminată de rugăciune şi aducătoare de lumină cerească în mintea şi în inima celor care se hrănesc cu înţelesurile şi sensurile ei. Prin lucrarea de tăl­măcire şi răspândire a scrieri­lor filocalice, obştea pai­siană a reuşit să surprindă expre­sia rugăciunii şi a teologiei filocalice în lumina ei şi să afirme dreapta credinţă. În modul paisienilor de abordare a teologiei, aceasta era unită cu spiritualitatea, credinţa cu rugăciunea, dogma cu trăi­rea, ascultarea cu libertatea, iubirea cu adevărul. De aceea, sluj­bele mănăstireşti au fost cele care au ritmat viaţa liturgică şi teo­logică a obştii Cuviosului Paisie. Era un crez al stareţului că în Filocalie se împleteşte lumina cuvintelor cu lumina tă­ce­rii lucrătoare, mărturisind vo­caţia umanităţii de a se uni în iubire şi rugăciune cu Iubitorul de oameni şi de a asuma şi transfi­gura întreaga făptură pentru a o înălţa în sânul de iubire veşnică al Preasfintei Treimi.

Cuviosul Paisie ar fi vrut ca cititorii tipăriturilor sale să se apropie de Sfinţii Părinţi cu frică de Dumnezeu, cu smerenie şi cu rezervă faţă de judecata umană raţionalistă şi autosuficientă. Apropierea de Sfinţii Părinţi este necesară, căci mai înainte de toate trebuie să acceptăm că avem nevoie de un învăţător. Şi deoarece în vremurile noastre bătrânii purtători de Dumnezeu se întâlnesc mai rar, învăţătorii noştri trebuie să fie acei Părinţi care, prin scrierile lor, întăresc viaţa duhovnicească.

Influenţa religios-morală a stareţului Paisie nu s-a impus numai prin traduceri sau des­coperiri de cărţi patristice. El a purtat şi o bogată corespondenţă cu personalităţi din ţară şi de peste hotare, pe teme de morală, as­cetică sau viaţă bisericească. De altfel, strădaniile cărtu­ră­reşti ale stareţului Paisie nu s-au mărginit doar la traduceri, copieri şi îndreptări. El a mai scris numeroase scrisori şi cuvântări pline de învăţături profunde, dintre care voi prezenta un fragment al răspunsului Sfântului Paisie la felul în care se pot mântui oamenii:

„Eu pot să vă dau numai sfatul meu, ca să citiţi cu tragere de inimă dumnezeeasca Scrip­tu­ră şi învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cărora li s-a dat a înţelege tainele Împărăţiei ce­rurilor, adecă adevăratul în­ţeles al scripturilor; şi în învăţătura lor luminată de Duhul se află deplin toate po­veţele trebuitoare pentru mân­tuirea sufletelor, care îndeamnă pe fiecare din cei ce doresc mântuirea.

Siliţi-vă la toată fapta bună şi să fugiţi de orce lucru potrivnic lui Dumnezeu. Citind învă­ţă­tura lui Dumnezeu şi cu toată luarea aminte, veţi avea pururea înţelegere pentru orce faptă bună, care e de neapărată nevoe pentru mântuire. Eu însă, cu toată nevrednicia mea, luând în samă, că voi cereţi povaţă dela mine, pot să vă răspund următoarele: Preamilostivul Dum­nezeu săvârşeşte mântuirea sufletelor pravoslavnicilor creştini prin credinţa pravoslavnică, prin fapte bune şi cu harul Său. Credinţa pra­vos­lavnică este aceea pe care o ţine una sfântă, soborni­cească şi apostolească Biserică, şi fără această credinţă nimenea nu se poate mântui. Faptele bune sunt poruncile evanghelice, fără de care, ca şi fără credinţa pra­voslavnică, deasemenea nu se poate mântui nimenea: Cre­dinţa pravoslavnică fără fapte bune e moartă, şi faptele bune fără credinţă pravoslavnică sunt moarte. Celce voeşte să se mântuească trebue numaidecât să unească la credinţă şi faptele bune şi astfel cu harul lui Hristos Dumnezeu, care a zis: «Fără Mine nu puteţi face nimic», se va mântui“.

*

Sfântul Cuvios Paisie şi-a dovedit cu prisosinţă înţeleapta pricepere de a îndruma obşti şi de a fi lumină celor care umblă în întuneric. Îl cinstim că şi-a legat viaţa până la anii bătrâneţilor şi ai suferinţelor de aşezările noastre mănăstireşti, contopindu-şi râvna şi harul cu evlavia strămoşilor noştri.

Cinstind vrednicia Sfântului Paisie, care în trup ca un fără de trup a trăit, cinstim pe toţi cei care, asemenea lui, s-au ostenit în trecute vremuri pe întinsul pământului românesc întru apărarea dreptei credinţe. Aceştia sunt pilde de viaţă şi credinţă pentru toţi, întru mărturisirea Preasfintei Treimi, Căreia marele stareţ de la Neamţ I-a fost ales slujitor.