Postul și fățărnicia

Iată-ne porniți deja pe drumul Postului Mare, cu aplombul începutului. Pe drum vom mai rătăci calea, vom mai slăbi concentrarea, vom da frâu liber unor gânduri și fapte nepotrivite - e omenește să se întâmple așa. Însă tot omenește (dar mai ales creștinește) este să revenim asupra greșelii și să n-o mai repetăm. Dacă în fiecare post reușești să elimini un păcat (mare sau mic), atunci partida este câștigată, postul nu este în zadar!

Ce vrea Hristos de la noi, în fapt? Sinceritatea inimii, în primul rând. De atâtea ori a condamnat, cu mânie, fățărnicia... De cel puțin 20 de ori a folosit Mântuitorul acest cuvânt în Evanghelii, dar și cuvinte asociate (viclenie, șiretenie), însă de fiecare dată a făcut-o cu o irezistibilă mânie sfântă. Cel mai elocvent a fost Domnul când le-a vorbit așa „preferaților” Săi: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!” (Mt. 23, 13-16). Practic, o tiradă de neoprit, dumnezeiască, de con­damnare pe față a vicleniei ambulante, fățărniciei care blochează binele promovând răul. Care practic pervertește inimile și cugetele oamenilor. Căci ce este fățărnicia dacă nu a spune binelui rău și răului bine?!

Sfântul Părinte Cleopa avea o vorbă de duh, grăindu-le celor veniți să-l asculte așa: „Trei sunt marile mirări, marile uimiri ale sufletului când moare și ajunge în Rai. Prima: faptul că este el acolo, că e frumos, că e bine. A doua: se miră de cei pe care îi vede laolaltă: rude și prieteni, neamuri îndepărtate și necunoscute, gene­rații trecute, oameni mari etc. Iar a treia mirare este aceasta: pe cine nu vede acolo! Adică pe toți cei pe care îi credea sfinți sau măcar oameni buni, creștini serioși, trăitori asumați”. Vedeți, așa­dar, ce dedublări și ce pervertiri sufle­tești pe termen lung sau chiar pentru veșnicie poate produce fățărnicia?

Și monahul Nicolae Steinhardt are pagini întregi de glose pe marginea sincerității, a inimii curate, a lipsei de fățărnicie, a generozității inimii. Pornind poate și de la faimosul „imn al iubirii” al Sfântului Apostol Pavel din Epistola întâi către Corinteni (cap. 13), ilustrul intelectual convertit la Ortodoxie scria așa în Jurnalul Fericirii vorbind despre Hristos, cel mai nefățarnic Om de pe fața pământului: „are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care - pînă la dirimanta probă contrară - are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie - putinţa de a şti că semenul lor e tot atît de întinat ca şi ei. Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe cînd Domnul: «Nici eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui». Nici eu nu te osândesc…” (Jurnalul fericirii, Mân. Rohia/Polirom, 2008, p. 196). Așadar, observăm că fățărnicia merge la braț cu șmecheria, cu lipsa de empatie, cu bănuiala fără temei tipică doar canaliilor.

Revenind acum la post, acesta trebuie purtat cu bucurie pe aripile sufletului, din preaplinul inimii, din recunoștință față de Cel care S-a dat morții pentru noi, pentru păcatele noastre covârșitoare. Suntem și noi solidari în duh și în trup, doar parțial și complet nesângeros, cu suferința Celui, Singurului care ne iubește cu adevărat! Postul este urcuș, confirm și eu acest lucru în urma experienței de pe Sinai. Ca pelerin, am decis să fac ascensiunea pe vârful unde Moise a primit Tablele Legii. Toți credincioșii se întâlneau la baza muntelui sfânt pe la ora unu noaptea și, în șir indian, începeau urcușul. Cei mai mulți pe jos, câțiva pe cămilele puse la dispoziție de tribul „vlahilor” de la poalele Jabal Musa. Așadar, urci până la înălțimea de aproape 2.300 m în beznă deplină, luminată arareori de fasciculele telefoanelor, gâfâind, tremurând, transpirat și zgribulit deopotrivă. Nu știi unde ajungi, cum e sus, dar vrei să fii acolo. Mulți renunță. Însă odată ce ajungi sus, pe vârf, toată strădania este dată uitării, căci ai parte de cel mai frumos răsărit de soare de pe Pământ… La început o dungă sângerie peste crestele zimțate, apoi începe o luptă între stelele în agonie și soarele care se ridică rapid. Umbrele și luminile fac un dans sălbatic pe grohotișuri, pe creste, petele de întuneric se retrag precum ceara de la fața focului. Hristos, Lumina lumii, biruie din nou… Exact așa arată postul, dragii mei!