Niceea și Cezareea Palestinei - cetăți ale credinței în căutarea Adevărului Veșnic

Vreme de peste trei ani, Mântuitorul Hristos le-a vorbit Sfinților Săi Ucenici și Apostoli despre tainele Împărăției lui Dumnezeu. Fiind oameni cu măsuri și înțelegeri diferite, la început nu au pătruns sensurile adânci ale învățăturilor dumne­ze­iești, dar, când Duhul Sfânt s-a revărsat peste ei, mintea li s-a deschis, inima le-a fost luminată și au înțeles toate...

Purtându-L pe Hristos în inimile lor și fiind înflăcărați de dumnezeiasca dragoste, din oamenii fricoși și simpli au devenit înțelepți și neînfricați și au mers până la marginile pământului să propovăduiască vestea cea bună, semănând Cuvântul lui Dumnezeu în inimile tuturor.

Între ucenicii Domnului a fost și Iuda, care se iubea mai mult pe sine decât pe Dumnezeu, Căruia ar fi trebuit să-I închine întreaga lui viață! Până în vremurile actuale, contestatarii Domnului, cei care cultivă îndoiala și neîncrederea în Mântuitorul Hristos, rămân în istorie drept urmași ai lui Iuda.

Neînțelegând că Logosul, Cuvântul cel veșnic, S-a făcut trup și a locuit printre oameni, revărsând slava Sa ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr (Ioan 1, 14), mințile unora s-au frânt în întrebări fără sfârșit. S-au formulat interogații nenumărate, iar răspunsurile au fost adesea denaturate de-a lungul timpurilor, așezate în măsuri prea omenești, încercând să cuprindă nemărginirea în tipare pământești. Astfel, taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu a rămas pentru mulți o piatră de poticnire.

Oamenii însetați de cele înalte au dorit dintotdeauna să-L vadă pe Dumnezeu. Neputând să înțeleagă deplin înălțimea celor căutate, au încercat să-L cuprindă cu mintea lor limitată și să-L modeleze după chipul lucrurilor pământești, de care se simțeau legați.

Dar cum ar putea finitului să-i fie dezvăluit infinitul? Cum ar putea muritorul să pătrundă taina Celui Nepătruns? Dorința lor a rămas neîmplinită, la fel cum s-a întâmplat cu Moise pe Sinai și cu Ilie pe Horeb, când prezența dumnezeiască S-a descoperit doar prin semne tainice, fără a fi cuprinsă în esența Sa.

Însă, atunci când Unul dintre Treime S-a făcut om și a coborât printre noi, Moise și Ilie, cei ce odinioară doar au întrezărit slava Sa, s-au învrednicit să-L vadă întru strălucirea dumnezeiască pe Muntele Tabor. Acolo, în lumina Schimbării la Față, s-au întâlnit cu Cel pe care nici Sinaiul, nici Horebul nu li-L putuseră dezvălui pe deplin. În acea clipă, ochii au văzut ceea ce inimile lor doriseră dintotdeauna: slava Celui Veșnic, lumina nepieritoare a Dumnezeirii întrupate.

Fiind împreună cu ucenicii la Cezareea Palestinei, Mântuitorul, auzind că discutau despre cele întâmplate în ultima vreme, i-a întrebat: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omu­lui? Iar ei au răspuns: Unii Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Iere­mia sau unul dintre proroci (Matei 16, 13-14). Aceasta era părerea oamenilor, însă Fiul lui Dumnezeu le-a cerut și părerea lor: Și le-a zis: Dar voi cine ziceți că sunt? Răspunzând, Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri (Matei 16, 14-17).

Aceleași discuții, întrebări și taine au răsunat, de multe ori, de-a lungul veacurilor. Cine este Hristos? Un învățător, un proroc, o figură istorică sau cu adevărat Fiul Dumnezeului Celui viu? Răspunsurile au fost nenumărate, unele izvorâte din cre­dință, altele din îndoială, din neștiin­ță, dar cele mai grave din răutatea unor inimi.

Părinții Bisericii, prin graiuri înveșmântate în frumusețea adevărului, au mărturisit despre Cel pe care L-au aflat nu prin vedere trupească, ci prin lumina dumnezeiască, ce le-a străbătut sufletele. Așa cum odinioară Saul, prigonitorul înflăcărat al creștinilor, L-a întâlnit pe Hristos pe drumul Damascului, călătoria lor duhovnicească a fost o descoperire treptată a Celui Veșnic.

Viitorul Apostol al neamurilor nu Îl prigonea pe Hristos în mod direct, ci mai degrabă Îl urmărea, căutându-L fără să știe, asemenea unui suflet însetat de adevăr. Dacă ne-am lăsa călăuziți de o interpretare mai profundă a textelor, am putea spune că marele Pavel nu era doar un prigonitor, ci un cercetător neobosit al Celui despre care auzise atâtea mărturii. Iar când Lumina necreată i-a străfulgerat privirea și i-a răsturnat înțelegerea lumească, el nu a mai fost același - din Saul, prigonitorul, a devenit Pavel, Apostolul, cel mai sârguitor dintre toți pe care i-a cunoscut istoria.

De la această întâlnire de pe calea Damascului, istoria credinței a fost îmbogățită cu slove de foc, așternute de marii mărturisitori ai Bisericii. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, a întărit mărturia Bisericii prin cuvintele sale însuflețite de dragoste pentru Hristos. Filosofi precum Iustin Martirul și Origen au căutat să împletească gândirea umană cu lumina revelată, deschizând noi căi de înțelegere. Toate aceste mărturii au pregătit drumul spre primul mare Sinod Ecumenic de la Niceea, unde adevărul despre Fiul lui Dumnezeu a fost apărat și proclamat o dată pentru totdeauna.

La Niceea nu au fost doar dezbateri trinitare, discursuri histologice sau păreri pro și contra. A fost momentul unui adevăr revelat, concretizat în formulări inspirate, așezate sub lucrarea Duhului Sfânt, care au rezistat încercărilor și disputelor istoriei vreme de 1.700 de ani.

Niceea, vechea Cetate a Bitiniei, se află la vreo sută de kilometri de apele Bosforului, deși drumurile întortocheate ale timpului adăugau pași și răgazuri călătorilor ce străbăteau această distanță. Ascunsă între coline și străjuită de ziduri impunătoare, Niceea era un loc al întâlnirilor de seamă, împodobită cu reședințe somptuoase și case primitoare, unde aveau să poposească atât oameni de rând, cât și slăviți împărați.

Sub privirile zidurilor ce fuseseră martore la atâtea frământări ale istoriei, Dumnezeu a rânduit să se desfășoare două momente cruciale pentru dreapta credință: primul și al șaptelea Sinod Ecumenic. La umbra solemnă a măreției cetății, Împăratul Constantin cel Mare, alături de întreaga sa Curte, a găzduit Întâiul Sinod, unde dogmele Bisericii aveau să fie pecetluite cu înțelepciu­nea Sfinților Părinți.

În acele vremuri, Constantinopolul nu era încă inaugurat. Lucrările la marele proiect de suflet al împăratului, noua capitală a Bizanțului, se aflau în plină desfășurare, astfel încât Niceea a rămas locul în care Biserica și-a afirmat credința.

Cei care au fost pelerini în vechea cetate au descoperit nu doar ruine și fragmente din istoria sacră și comună a locurilor, ci au înțeles că Niceea avea să continue, într-o vreme a disputelor, dialogul biblic de la Cezareea Palestinei...

Așa cum în vremea Mântuitorului părerile se împărțiseră, la fel și la Niceea s-au confruntat două viziuni: pe de-o parte, o gândire tributară rațiunii omenești, marcată de limitele firii căzute, iar pe de altă parte adevărul celor insuflați de Dumnezeu, cei care, asemenea lui Petru, au putut mărturisi cu putere cre­din­ța, călăuziți nu de înțelepciunea lumii, ci de descoperirea divină: „Nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Matei 16, 17). Multe au fost diver­gen­țele de opinii în decursul frământatei istorii a Bisericii. Deși unii au încercat să o dărâme, fiind potrivnici, Duhul Sfânt, Arhitectul Bisericii, nu le-a îngăduit aceasta!

Între disputele și tensiunile apărute mai cu seamă după perioada persecuțiilor, a fost și aceea a unui nefericit preot din Alexandria, Arie, care spunea că Cea de-a doua Persoană a Preasfintei Treimi nu este Dumnezeu adevărat. În concepția lui profund distorsionată, Fiul, Cuvântul lui Dumnezeu, a existat, dar nu din veșnicie. Erezia care a stat la baza nefastei lui exprimări (a fost un timp când El nu exista) a adunat mulți adepți.

Din istoria primelor veacuri ale Bisericii creștine, aflăm că această erezie era răspândită pretutindeni, nu doar în vestita cetate Alexandria, cea animată de felurite curente filosofice și de mari învățați, ci în tot imperiul. Împăratul Constantin cel Mare, văzând diviziunea apărută în sânul Bisericii, discuțiile, tensiunile și conflictele izbucnite în Alexandria, la Roma, în Africa și în toate marile cetăți ale imperiului, a convocat Întâiul Sinod Ecumenic.

Multe dintre mărturiile primei întâlniri sinodale din istoria Bisericii s-au păstrat în scris, mai ales esența discuțiilor, cristalizată în primele șapte articole ale Simbolului de credință de la Niceea. Alte detalii, cum ar fi înscrisurile sau dovezile disputelor, s-au pierdut.

Aflăm din vechi scrieri că invitații au venit la Niceea în acel an 325, începând cu luna mai. Erau convo­cați episcopii de pretutindeni, însoțit fiecare de doi preoți și trei slujitori (sclavi - dacă facem trimitere la un vechi document), din Bisericile Europei, Africii și Asiei, sirieni, fenicieni, arabi, egipteni, tebani, mesopotamieni.

În lista invitaților se numărau și un episcop din Persia, și unul scit. Erau prezenți cei din Pont, din Galata, Pamfilia, Capadocia și Frigia, Tracia, Macedonia, cei din Epir. Din Spania a venit un renumit cuvântător (orator), pe numele său Osie. Episcopul Romei a trimis la Sinod doi delegați.

Dacă în timpul Apostolilor s-au adunat în Sinod la Ierusalim, venind de departe, pentru a dezbate anumite neînțelegeri ale primului veac creștin, la Niceea s-au strâns atât de mulți, încât s-a afirmat că nu se știe cu exactitate numărul preoților, diaconilor și al altor clerici însoțitori ai episcopilor prezenți.

Teodoret al Cyrului consemnează că veneau pe catâri, pe cai și pe asini, cu o repeziciune care arăta nerăbdarea lor.

Dacă numele celor ce au luat parte la acest moment istoric s-au pierdut în negura timpului, istoria a păstrat, ca o mărturie neclintită, cifra solemnă de 318 episcopi adunați la Sinodul de la Niceea. Însă, împreună cu suita lor - preoți, diaconi și înso­ți­tori -, numărul participanților a atins impresionanta cifră de aproape 2.000 de suflete. Orașul, de obicei li­niștit, s-a transformat într-un adevărat furnicar, fremătând de glasurile teologilor, de discuții aprinse și rugăciuni înălțate spre cer. Pentru patru luni, Niceea a devenit o adevărată cetate a Duhului, adăpostind sub zidurile sale un număr copleșitor de clerici și mireni: episcopi și diaconi, preoți și călugări, învățați și oameni simpli, bogați și săraci, vârstnici înțelepți și tineri plini de râvnă.

Mărturiile vremii descriu cu emo­ție un aspect cutremurător: majori­tatea episcopilor prezenți purtau pe trupurile lor urmele crude ale pri­goanelor. Rănile lăsate de lan­țuri, cicatricile torturilor și semnele bătăilor mărturiseau că acești oameni nu veniseră doar să dezbată dogma, ci să o apere cu prețul vieții. Ei erau supraviețuitorii persecu­ții­lor de sub împărații păgâni, mărturisitori ai credinței care înduraseră temnițe, exiluri și suferințe nes­puse. Niceea nu era doar locul unei dispute teologice, ci și spațiul în care Biserica, sângerând încă din răni nevindecate, își întărea temelia și își mărturisea cu putere credința în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl.

Când participanții s-au adunat la porunca marelui Împărat Constantin în atmosfera solemnă ce domnea în Niceea, un moment de mare însemnătate avea să se desfășoare sub ochii întregii adunări. Împăratul, conștient de gravitatea disputei ce frământa Biserica, a citit o mărturisire de credință menită să așeze hotarul dintre adevăr și rătăcire. Această mărturisire fusese alcătuită cu multă grijă de Alexandru, Episcopul Ierusalimului, și trimisă prin mâna preotului Macarie, unul dintre apărătorii dreptei credințe.

Cu inimile și mințile ațintite spre această rostire, un document proaspăt descoperit relevă că foarte mulți episcopi au fost martori ai momentului în care adevărul era proclamat. Însă, dintre aceștia, doar 318 au primit-o și au mărturisit-o fără ezitare, recunoscând în ea glasul Sfintei Tradiții și al învățăturii apostolice. Ceilalți, fie șovăitori, fie deja înclinați spre învățăturile greșite ale lui Arie, au rămas în îndoială sau împotrivire, încercând să strecoare în dezbateri argumentele unei gândiri lipsite de lumina revelației. Împăratul a luat atunci inelul, sceptrul și sabia și le-a dat în mâinile lor, spunând: „Acum vă este dată stăpânirea peste toată Biserica, peste treburile bisericești și civile, și peste toate ierarhiile Bisericii și statului. Faceți ceea ce doriți, și Dumnezeu va cere din mâinile voastre socoteală pentru fiii Bisericii”.

După ce Sinodul Ecumenic a primit o astfel de autoritate de la împărat, Părinții au decis că trebuie să existe trepte în adunare, astfel încât fiecare episcop să fie așezat în locul cuvenit, după rangul său. Tronuri au fost rânduite pentru toți, iar împăratul a venit și a stat cu ei. Impresionat de jertfa martirică a episcopilor, a sărutat urmele rănilor suferite pentru statornicia credinței în Hristos de pe trupurile lor. Din cei 318 Părinți, numai 11 nu aveau asemenea răni. Unora li s-au scos ochii, altora li s-au tăiat urechile. Unora li s-au smuls dinții, altora unghiile degetelor, iar alții au fost altfel mutilați.

Într-un articol semnat de dr. Marius Nedelcu, editor coordonator al Ziarului Lumina, sunt prezentate informații inedite descoperite într-un document siriac recent tradus. Acest document oferă perspective noi asupra evenimentelor și participanților de la Sinodul de la Niceea, eviden­țiind detalii care nu se regăsesc în sursele tradiționale. Ni se spune despre Toma, Episcop de Marash, că era o priveliște cu adevărat înfrico­șă­toare, întrucât fusese mutilat prin îndepărtarea ochilor, nasului și buzelor; dinții i-au fost smulși și ambele mâini și picioare i-au fost tăiate. A fost ținut în temniță 22 de ani de Armaniți (Armeni), care aveau obiceiul de a-i tăia câte un membru al trupului sau de a-l mutila în vreun fel în fiecare an, spre a-l convinge să adere la blasfemia lor. El a biruit această încercare groaznică spre slava credincioșilor și spre arătarea răutății ereticilor.

Părinții l-au luat cu ei la Sinod și, când l-a văzut împăratul, a căzut la pământ și l-a cinstit zicând: „Te slăvesc pe tine, martirule al lui Hristos, care ești împodobit cu multe cununi!”.

În astfel de împrejurări, poporul a fost uimit! Fericit poporul care a văzut asemenea adunare de sfinți...

Împăratul Constantin cel Mare a ajuns la Niceea la începutul lunii iunie, venind de la Nicomidia, unde sărbătorise o victorie asupra lui Licinius.

Hotărârea Împăratului Constantin de a convoca un Sinod la Niceea, în Bitinia, a fost luată și din considerente geografice, localitatea aflându-se în centrul imperiului, făcând astfel mai ușoară călătoria episcopilor din diferite locuri.

Deși anumite mărturii vorbesc despre venirea participanților la Sinod cu mijloace proprii de călătorie, ni se spune că Împăratul Constantin a oferit posibilitatea deplasării cu poștalionul imperial, rezervat atunci doar persoanelor din înalta societate.

La Niceea, împăratul a fost o gazdă bună. Când și-a făcut intrarea în mijlocul Sinodului, s-a așezat pe un tron, atrăgând privirile tuturor, iar întreaga mulțime s-a ridicat. Purta diademe de mărgăritare și o haină stacojie, care strălucea de aur și pietre scumpe.

La rândul lor, însă, cei mai mulți dintre cei prezenți aveau o altă strălucire, fiind aproape toți martiri în viață.

Erau acolo cei veniți din Alexandria, atât bătrânul Episcop, Alexandru, cât și tânărul său ucenic, Atanasie, cel care avea să învețe cuvântul Adevărului încă mulți ani. Mai era prezent Episcopul de Cezareea, Eusebiu, care auzise de la înaintașii săi Cuvintele vieții veșnice.

Teodoret amintește despre Iacob, Episcop în Antiohia Migdoniei, oraș numit Nisibe. Iacob era celebru prin minunile sale, chiar se spune că înviase morți. Paul, Episcop în Neocezareea, suferise martiriul în timpul domniei lui Liciniu. I se tăiaseră amân­două mâinile și i se arseseră nervii la articulații. Unii aveau ochiul drept, sau pe celălalt scos, alții aveau pleoapele tăiate. Așa era Pafnutie, Episcop din Tebaida. Cât despre Episcopul Spiridon din Cipru, acesta se bucura de o largă reputație.

În tumultul dezbaterilor teologice de la Niceea, nu toți au fost de partea adevărului revelat. Printre cei care l-au susținut pe Arie și învățătura sa greșită s-au numărat Eusebiu de Nicomidia, Teognis de Niceea și Maris, Episcopul Calcedonului, persoane influente ale vremii, ale căror poziții au adus tulburare și dezbinare în sânul Bisericii.

Împotriva acestor rătăciri s-a ridicat, cu neînfricare și zel apostolic, diaconul Atanasie din Alexandria, apărător neobosit al credinței ortodoxe. Încă de pe atunci, curajul său în mărturisire i-a adus nu doar admirație, ci și numeroși dușmani. Opoziția sa fermă împotriva ereziei ariene nu a fost întâmpinată doar cu argumente teologice, ci și cu atacuri personale, calomnii și cuvinte pline de ură.

În acele vremuri tulburi, când adevărul și rătăcirea se confruntau în arena istoriei, Împăratul Constantin a fost asaltat de nenumărate scrisori și plângeri venite din toate părțile. Episcopii, preoții și teologii își trimiteau doleanțele, unii căutând dreptatea, alții încercând să submineze dreapta credință prin influență și intrigi. În mijlocul acestei furtuni de acuzații și revendicări, un lucru era limpede: unii încercau să domine prin neadevăr, dorind să impună erezia ca normă, chiar și în fața unei adunări de sfinți și mărturisitori.

Însă, așa cum lumina risipește întunericul, aripa păstrătoare a cuvintelor Evangheliei avea să biruie în cele din urmă. Adevărul, întărit prin harul Duhului Sfânt și prin glasul Părinților, nu putea fi înăbușit de raționamente omenești sau de ambiții personale.

Printre figurile influente ale acestui mare Sinod s-a numărat și Eusebiu al Cezareei, un om al cărții și al istoriei, vestit pentru scrierile sale și pentru apropierea de Împăratul Constantin. Deși uneori privit cu suspiciune pentru pozițiile sale moderate, el a jucat un rol esențial în cadrul lucrărilor sinodale, având acces direct la împărat și influențând, prin cuvântul său, mersul dezbaterilor. Istoria păstrează dovezi clare despre implicarea sa, arătând că prietenia cu suveranul l-a făcut un personaj-cheie în conturarea hotărârilor luate.

Cuvintele „de o ființă cu Tatăl” (Homoousios to Patri) au devenit piatra de temelie a mărturisirii ortodoxe, cristalizând pentru veacuri învățătura despre dumnezeirea Fiului. Nu era doar o expresie teologică menită să clarifice un concept, ci o formulare inspirată, izvorâtă din trăirea celor ce fuseseră martori ai credinței, oameni care nu doar teoretizaseră adevărul, ci îl mărturisiseră prin suferință, rugăciune și luminarea Duhului Sfânt.

Primele articole ale Crezului niceean nu au fost rodul unei simple dezbateri intelectuale, ci o mărturisire născută din trăirea autentică a lui Hristos. Episcopii adunați la Sinod nu s-au bazat pe filosofii ome­nești sau pe raționamente seci, ci pe învățătura primită de la Apostoli și pe făgăduința Mântuitorului că unde sunt doi sau trei adunați în numele Lui, acolo este și El (Matei 18, 20).

Părinții Sinodului au declarat că Fiul este de aceeași ființă cu Tatăl, consubstanțial cu El, aprobând cuvântul născut, nu făcut.

Completat 50 de ani mai târziu, Crezul Niceo-Constantinopolitan, cum se numește acum, a devenit Mărturisirea de credință a tuturor celor botezați în numele Preasfintei Treimi, care, crezând în cuvintele ei și rostindu-le cu tărie, au devenit fii ai Luminii și moștenitori ai Împără­ției cerurilor.