Paradoxul căutării transcendenței prin finitudinea materiei

Dorința omului de a-și depăși în mod constant propria condiție este una naturală, înscrisă chiar de Dumnezeu în om prin actul creator. Tensiunea produsă de primirea chipului lui Dumnezeu și chemarea spre asemănare cu El provoacă o dinamică interioară omului spre a se împlini prin depășirea stării actuale, spre creștere autentică și desăvârșire.

Dorința de depășire, înscrisă în firea omului

Această voință de a transcende starea în care se găsește, în ceea ce îl privește pe om, nu este una nouă. Dacă privim la primii doi oameni, ceea ce i-a determinat pe ei în a fi neascultători față de porunca lui Dumnezeu o reprezintă tentația oferită de a fi precum Dumnezeu (Facere 3, 5). Conștient de propriile limitări ale unei creații, chiar dacă aceasta este o creație după chipul Creatorului, și de nevoia de a se împlini printr-un salt ontologic real, dorind propria transcendență, omul apelează la finitudine, la depășirea condiției sale actuale prin materie. Se orientează spre creație ca spre un instrument ce i-ar permite prin sine saltul ontologic necesar pentru a fi ca Dumnezeu. Adam cel vechi își întoarce privirea de la posibilitatea îndumnezeirii prin harul lui Dumnezeu la devenirea lui prin intermediul materiei.

Materia - obstacol sau cale spre Dumnezeu?

Nu înțelegem materia peiorativ ca fiind rea sau piedică spre Dumnezeu, dimpotrivă, așa cum vedem în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, materia este mijloc prin care-L putem cunoaște pe Logosul Creator. Materia ne este și mijloc spre întărirea comuniunii între semeni. De asemenea, ea ne este mijloc prin care ni se împărtă­șește harul dumnezeiesc, prin sfintele taine și ierurgii. Afirmăm importanța materiei, mai ales în contextul în care noi suntem ființe create din trup și suflet, materie și spirit. Nu materia este piedica omului spre îndumnezeire și spre depășirea propriei condiții, ci libertatea deformată de o orientare exclusivă spre materialitatea lumii. Altfel spus, instrumentalizarea materiei poate fi de folos spre desăvârșire sau poate fi piedică abisală pentru om. În rolul ei de instrument prin care se realizează desăvârșirea omului, materia trebuie să devină cale spre comuniune și solidaritate cu semenii și nu instrument egoist și exclusivist de a trăi prin intermediul ei.

Hristos - Adam cel nou și restaurarea umanității

În Adam cel Nou (1 Corinteni 15, 45), Hristos, oamenii primesc șansa participării la o umanitate deplin îndumnezeită, transparentă, luminoasă și deschisă spre comuniunea veșnică cu Dumnezeu. În Hristos, omul credincios pri­mește roadele iubirii lui Dumnezeu față de el și față de întreaga creație. Firea umană restabilită și înnoită în Hristos devine izvor al reașezării în comuniune cu Dumnezeu, al vindecării, restaurării și împlinirii ei autentice prin asumarea ei de către Fiul, prin jertfa pe Cruce, moarte, înviere, înălțare la cer și așezarea la dreapta Tatălui. Hristos, Adamul cel Nou, arată omului condiția nouă a umanității. De la orientarea ei spre finitudine, moarte, stricăciune, către înviere și viață veșnică în comuniune cu Dumnezeu. Toate acestea s-au împlinit în Hristos, iar noi suntem chemați să le însușim prin participarea noastră la viața lui Dumnezeu, împăr­tășită nouă în Trupul îndumnezeit al lui Hristos, adică în Biserică. Omului îi revine responsabilitatea exercitării liber­tății în mod responsabil și asumat, orientând-o spre mântuire și spre propria desăvârșire. În căutarea împlinirii sale existențiale, el are de ales între încercarea nefastă de a repeta greșeala adamică, adică de a voi să fie precum Dumnezeu (Facere 3, 5), dar fără Dumnezeu, sau de a se integra în ascultarea Fiului față de Tatăl prin respectarea voii lui Dumnezeu și a creșterii sale prin harul dumnezeiesc.

Iluzia transcendenței prin tehnologie

Alegerea omului vizează tocmai tentația demiurgică de a fi creator fără Creatorul Suprem, de a fi stăpânul vieții și al morții fără Dumnezeu și de a spera la nemurire și viață veșnică prin intermediul materiei. În contextul contemporan, această tendință se manifestă vizibil în noile tehnologii și, în special, în ideologiile transumaniste, care propun un eveniment al singula­rității, în care omul și-ar depăși propria condiție biologică, ar deveni aproape „nemuritor”, transferându-și conști­ința într-o lume virtuală. Prin adaosuri tehnologice, omul și-ar spori puterile intelectuale și nu numai, însăși viața fiind extinsă nedefinit. În această perspectivă, omul așa-zis „post-uman” apare ca o primă „cre­a­ție” a omului actual, o ființă apa­rent situată dincolo de limitele condiției prezente, încercând să se autodetermine pe sine spre nemurire, dar care rămâne, în realitate, supusă determinărilor oricărei creaturi. Aspirația spre transcen­dență se transformă astfel într-o iluzie, iar promisiunea nemuririi într-o deziluzie inevitabilă, deoarece orice existență creată rămâne marcată de contingență și finitudine. Din punct de vedere ontologic, creația și creatura sunt radical diferite de Creator și, în absența comuniunii cu Dumnezeu, rămân inevitabil în planul imanenței lumii.

Toate aceste încercări revelează o dorință intrinsecă a umanului de a ajunge la o stare împlinitoare pentru aspirațiile firești spre nemurire ale omului. Cu toate acestea, ceea ce propun noile tehnologii și descoperirile actuale ale științei nu constituie saltul ontologic căutat de om, respectiv depășirea unei lumi și a unei condiții în care stricăciunea, vulnerabilitatea sau finitudinea sunt prezente. Paradoxal, omul modern se găsește în fața unei dileme existențiale, unde dorința spre transcendență este una firească, iar tentația de a o realiza prin instrumentalizarea materiei este deliberat orientată negativ. Omul caută infinitul prin intermediul finitului, nemurirea prin intermediul stricăciunii materiei, desăvârșirea prin limitările lumii. Contingența lumii nu poate oferi răspunsul omului pentru transcendent, iar nemurirea promisă de o orientare absolută spre materie este saltul înapoi spre greșeala protopărinților.

Întruparea - rezolvarea paradoxului dintre creat și necreat

Împăcarea celor ce par ireconciliabile pentru om - creatul și necreatul, finitul și infinitul, materialul și imaterialul - se realizează deplin în Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Paradoxul este depășit prin unirea neîmpărțită, nedespăr­țită, neschimbată și neamestecată a firii dumnezeiești și a firii ome­nești în același Ipostas preexistent al Fiului lui Dumnezeu. Singura cale accesibilă pentru om spre transcendență rămâne așadar medierea sau împăcarea realizată în unirea ipostatică între creat și necreat. Această unire înseamnă că Dumnezeu Cuvântul asumă în mod real natura omenească, fără ca cele două firi să se confunde sau să se anuleze una pe cealaltă, rămânând fiecare deplină, dar unite în Persoana lui Iisus Hristos. Numai prin această unitate împlinită în Întruparea Fiului lui Dumnezeu omul pri­mește posibilitatea reală de a-și depăși condiția ontologică, prin participarea la umanitatea îndumnezeită a lui Hristos și prin împăr­tășirea de viața dumnezeiască prin har.

Chemarea omului contemporan

La toate dilemele existențiale ale omului cu privire la transcenderea sa ne-a răspuns Hristos prin darul deplin oferit în umanitatea Sa îndumnezeită. În Hristos, umanitatea primește darul ascultării, al iubirii față de semeni, al jertfei autentice pentru aproapele, al smereniei și al răbdării. Umanitatea este orientată din interior spre a putea crește în dragostea de Dumnezeu. Materia nu este blamată de Dumnezeu, ci luminată și transparentizată, făcută mijloc prin care harul acționează asupra lumii și a omului. Aceasta este și chemarea omului: să asume creația lui Dumnezeu cu responsabilitatea sacramentală ce decurge din statutul său de iconom al acesteia și să o folosească drept mijloc de realizare a comuniunii cu semenii și cu Dumnezeu. Prin unirea cu Cel ce unește în Sine creatul cu necreatul, finitul cu infinitul, omul poate ajunge la starea propriei sale desăvârșiri. Prin participarea la viața înnoită adusă de Hristos în umanitatea Sa îndumnezeită, omul întrevede depășirea contingenței lumii. Hristos, prin întreaga Sa iconomie mântuitoare, ne arată că desăvârșirea și împlinirea umanului se găsesc în depășirea de sine prin dăruire, jertfă și iubire pentru aproapele, nu în depășirea prin sine și materie a celorlalți. Aceasta este calea autentică prin care natura umană se împărtășește de izvorul harului din Trupul lui Hristos, cale care conduce la îndumnezeirea omului, la acel salt ontologic atât de mult căutat de omul modern.