Părintele arhimandrit Justin Pârvu, model sublim al iubirii evanghelice
Creştinii români din toate colţurile ţării şi ale lumii au primit vestea mutării la cele veşnice, după o suferinţă ce s-a adăugat celor îndurate pe parcursul vieţii sale, a Preacuviosului părinte arhimandrit Justin Pârvu, ctitor şi stareţ al Mănăstirii Petru Vodă din ţinutul binecuvântat de Dumnezeu al Neamţului.
Sfinţia Sa face parte din generaţia marilor duhovnici ai României contemporane, alături de părinţii Paisie Olaru, Cleopa Ilie şi Ioanichie Bălan, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc şi Ilarion Argatu, Teofil Pârâian şi Mina Dobzeu, Constantin Galeriu şi Dumitru Stăniloae. Unul dintre fraţii întru Domnul, împreună ostenitor la Mănăstirea Bistriţa, de lângă Piatra Neamţ, părintele Patericului românesc, arhimandritul Ioanichie Bălan, îl considera un călugăr prin excelenţă, cu o viaţă îmbunătăţită, iar părintele Calciu Dumitreasa îl socotea a fi cel mai important duhovnic de azi al României, datorită suferinţelor muceniceşti îndurate din dragoste de Dumnezeu, Neam şi credinţă şi pentru iubirea sa, la „măsura dumnezeiească“, faţă de fiecare persoană care îi călca pragul chiliei, căutând şi aşteptând din partea Sfinţiei Sale „cuvânt cu putere multă“, care să o izbăvească din necredinţă şi păcat, din suferinţă şi durere trupească şi sufletească, redându-i liniştea şi pacea lăuntrică, împăcarea cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însăşi.
„Mama este numele sfinţeniei pe lumea asta“
Preacuvioşia Sa s-a născut la data de 10 februarie 1919, în localitatea Petru Vodă (Neamţ), din părinţi evlavioşi Ana şi Gheorghe, care i-au condus primii paşi în viaţă spre Dumnezeu şi credinţă, spre sfintele mănăstiri şi nevoitorii lor cu viaţă duhovnicească sporită.
În acea vreme, avea să-şi aducă aminte mai târziu marele duhovnic, „satul românesc a fost leagănul spiritualităţii creştine“ (Graţia Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu. Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor), iar casa părintească a fost locul în care a descoperit tainele vieţii în Dumnezeu. Pentru Sfinţia Sa, satul avea şi încă mai are mari potenţialităţi spirituale, iar „acasă“ a constituit, în perioada grea a închisorii, locul în care oamenii „au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului“ (Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2007), căci, spunea tot Sfinţia Sa: „Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţă loviturilor prezentului şi viitorului? Dacă nu respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?“.
Meditând la dragostea şi grija pe care i-au arătat-o părinţii trupeşti, peste ani, Părintele Justin considera că „mama este numele sfinţeniei pe lumea asta şi chiar lumea asta este făcută din sângele şi din plămădeala trupului şi a sufletului ei“ (Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate). Ea „îl face pe prunc om, ea îi arată calea, ea îi relevă pe Dumnezeu“ (Graţia Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu. Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor), pentru că „în osteneala mamelor stă prezentul şi viitorul naţiei“, căci, „dincolo de ce dă societatea unui om, sămânţa primă este pusă în suflet de mama“. Mama este „elementul sacru în viaţa unei naţiuni, în viaţa unui neam, în viaţa societăţii şi în viaţa de familie“.
Încă din copilărie, alături de mama sa, cerceta mănăstirile, simţind o chemare tainică şi sfântă către „chipul îngeresc de vieţuire“, către viaţa monahală. După absolvirea şcolii primare (1931), în anul 1936, la vârsta de 17 ani, devine frate la Mănăstirea Durău. Emoţia i-a fost atunci foarte puternică, căci, spune părintele, „socoteam că a coborât cerul pe pământ, nu alta. Când am intrat în mănăstire şi am văzut călugării aceia cu bărbi mari şi care cântau la strană, mi se părea că am intrat în mijlocul unei adunări de pe ceea lume, aşa de înălţător şi de frumos mi se părea totul“ (Adrian Alui Gheorghe, op. cit).
La Seminarul Cernica
Este remarcat pentru calităţile sale intelectuale şi duhovniceşti, încât stareţul mănăstirii îl trimite să înveţe carte la Seminarul Cernica, pe care îl evoca astfel: „Seminarul Cernica era vestit pentru activitatea sa, avea profesori renumiţi. Lumea venea din oraş, de peste tot, ca să asculte predicile care aveau un accentuat caracter patriotic, educativ, ofereau răspunsuri la toate întrebările creştinilor... Că aveam profesori deosebiţi: părintele Gherontie, părintele Teofil, Dionisie Udrişteanul, ca să numesc doar câţiva, pe care mi-i aduc aminte acum“ (Adrian Alui Gheorghe, op. cit). Din cauza vitregiilor vremurilor, avea să continue cursurile seminarului la Râmnicu Vâlcea şi să le încheie la Roman.
În anul 1940, este tuns în monahism, iar în anul 1941 este hirotonit ieromonah. Încă de atunci se puteau întrezări înaltele sale convingeri despre vocaţia, importanţa şi rolul monahismului în mântuirea poporului drept-credincios. „Călugărul, medita marele duhovnic, îşi are exemplul în lumina îngerului, iar creştinul, mireanul, o are în lumina monahului“ (Adrian Alui Gheorghe). El „trebuie să-şi trăiască intens propriul monahism, dar în acelaşi timp, trebuie să poarte de grijă şi lumii“ (Graţia Lungu Constantineanu, op. cit). Adevăratul călugăr „are o misiune grea, el e un fel de soldat aflat în linia întâi a credinţei! El trebuie să fie pregătit să învingă, dar să şi cadă la datorie. Totul depinde de tăria rugăciunii, de puterea morală“.
16 ani de temniţă grea
În anul 1948, pentru înaltele sale convingeri politice şi religioase, este condamnat la 12 ani de închisoare (1948-1960), cunoscând regimul de teroare şi exterminare de la Suceava, Aiud, Baia Sprie, Gherla, Periprava. Socotit „nereeducat“ de către autorităţile comuniste, în anul 1960 i se mai adaugă patru ani de temniţă la Aiud, fiind eliberat în anul 1964, când, reîntors acasă, lucrează ca muncitor silvic, timp de doi ani (1964-1966).
Pentru Sfinţia Sa, ca de altfel pentru mulţi alţi intelectuali, oameni de cultură, slujitori ai sfintelor altare, suferinţele îndurate în închisoare au constituit o cale martirică de curăţire a păcatelor neamului, iar pe de altă parte, o adevărată şcoală a muceniciei şi academie a sfinţeniei, care „au creat caractere şi au conferit morală indivizilor, au creat patrioţi...“ (Adrian Alui Gheorghe, op. cit).
Asemenea altor deţinuţi politici, Părintele Justin, privind cu iertare pe cei care i-au torţionat, mărturisea: „În puşcărie am cunoscut umilinţa, smerenia adevărată şi dezinteresul trupesc pe care îl dobândeşti doar atunci când ştii că nu mai există nici o salvare. De la o zi la alta, îţi vedeai viaţa sfârşită şi momentul morţii. Când se auzeau bătăi la uşile de la etaj, ştiai că urma să scoată câte două, trei cadavre, să le ducă la morgă. Scriam cuvinte în latină, greacă, texte, poezii, psalmi, acatiste, pentru a menţine mereu o atmosferă... suportabilă, dar zilnic treceam prin faţa camerei odioase - morga. Morga devenise neîncăpătoare. Dădeau pe-afară cadavrele, şi a doua zi, a treia zi erau azvârlite într-un car. Înainte, li se vârâse cadavrelor în regiunea inimii o suliţă specială, să fie siguri că mortul nu evadează. Apoi îl duceau şi-l aruncau pe maluri, unde era acoperit de ţărână. Asta se petrecea la Gherla. Aşa era şi Aiudul, bineînţeles“.
Mulţimea anilor petrecuţi în acest regim inuman, la Aiud, tânărul monah, întărit în mărturisirea credinţei şi în răbdare, îi socotea după crenguţa unei plante din fereastră. În momentul în care a intrat în celulă era groasă ca o nuieluşă. Când a părăsit Aiudul, devenise un copac, ocupând toată lărgimea ferestrei, împiedicând chiar pătrunderea oricărui sunet. Tot aici, „în muzica zăvoarelor şi a lanţurilor“, în aceste adevărate „fabrici de martiri“, a deprins adevărata rugăciune, născută din jertă şi suferinţă, din iubire şi dăruire de sine; dragostea şi mila faţă de aproapele, rezistenţa în faţa chinurilor şi nădejdea în libertatea morală.
Iertare şi iubire către torţionari
Dintre amintirile frumoase pe care le păstra din închisoare, Părintele Justin vorbea despre încurajarea pe care o primeau deţinuţii prin credinţă şi cultură, despre rolul pe care l-au avut colegi de Aiud, precum Radu Gyr, Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic, în întărirea caracterelor în faţa suferinţei şi a umilinţei. „Atât Nichifor Crainic, cât şi Radu Gyr, Voiculescu, mărturisea mai târziu Preacuvioşia Sa, pentru noi au fost salvatorii, poate, ai miilor şi miilor de tineri care eram încarceraţi în celulele Aiudului, ale Piteştiului, ale Gherlei. Poeziile lor au fost nişte rugăciuni trăite, cu care tineretul s-a identificat în zilele acelea negre. Când ascultai sau învăţai o poezie precum „Iisus în celulă“ sau „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!“ sau „Faţa lui Iisus“ sau alte poezii, care aveau un caracter atât de îmbărbătare, cât şi de viaţă, de interiorizare, dar era şi elan de dăruire, de jertfă, nu te mai simţeai că eşti tu acolo, fie că asta se întâmpla după zece-doisprezece ani de temniţă. Chiar dacă aveai pedeapsă de muncă silnică sau de temniţă grea, trăiai mereu această viziune a acestor mari luptători“ (Adrian Alui Gheorghe, op.cit.).
Bunul Dumnezeu, Cel are i-a fost sprijin şi întărire în anii grei ai închisorii, l-a ajutat să vază apoi lumina libertăţii, iar în momentul în care a fost căutat, după ani şi ani, de un fost torţionar, părintele l-a primit la chilie, l-a servit cu miere de albine şi i-a arătat multă iertare şi iubire, căci, spunea Sfinţia Sa, „a fost şi el o unealtă“ şi poate nu a făcut ceea ce a vrut, ci ceea ce i s-a impus.
În anul 1966, este reprimit, ca monah, la Mănăstirea Secu, apoi, din 1974, până în 1989, este vieţuitor în obştea Mănăstirii Bistriţa, pentru ca între 1989-1991 să se reîntoarcă la Secu.
Petru Vodă, o oază de viaţă duhovnicească
În anul 1991 întemeiază Mănăstirea Petru Vodă, care devine o oază de viaţă duhovnicească, de păstrare a dreptei credinţei şi a rânduielilor monahale, un adevărat spital atât pentru trup (aşa cum a ctitorit la Mănăstirea Paltin - Azilul de bătrâne, Centrul de Plasament pentru Copii, spitalul), dar mai ales pentru suflet, pentru mulţimile de monahi şi monahii, credincioşi şi pelerini care i-au călcat pragul modestei sale chilii şi cărora părintele Justin le-a redat adevăratul sens al vieţii, o viaţă petrecută în Biserică şi în credinţă, prin iubire şi rugăciune, cu dor de mântuire şi sfinţenie.
La Secu, Bistriţa sau Petru Vodă, părintele Justin a fost duhovnicul iubirii şi dăruirii, părinte al lacrimilor noastre. Lacrimi de suferinţă şi durere, de pe urma bolilor trupeşti şi mai ales a celor spirituale, datorate rănilor păcatelor, lacrimi, însă, prefăcute în bucurie, izvorâtă din cuvântul său bun şi blând, ziditor, dătător de speranţă şi de sens duhovnicesc profund.
Cu toţii ne aducem aminte de uşa deschisă neîncetat, zi şi noapte, a chiliei sale. După ce îi călcai pragul, părintele Justin ne aştepta pe „fotoliul“ de spovedanie, cu o dragoste fără seamăn, de parcă te-ar fi aşteptat numai pe tine, şi de multă vreme, precum un tată îşi aşteaptă copiii, plecaţi demult şi departe. Te aştepta să reintri în dragostea sa, în bunătatea sa, în grija sa, în sinceritatea şi sensibilitatea sufletului său încercat şi încărcat cu poverile şi suferinţele unui neam întreg. Te aştepta cu chipul său bun şi luminos, de icoană, asemenea marilor sfinţi de altădată, care, prin vorba, dar mai ales prin tăcerea lor, prin împreună-pătimirea lor cu tine, schimbă vieţi şi conştiinţe. Prin vorbire şi tăcere, prin sfat şi prin rugăciune, părintele Justin a lucrat la temelia neamului acestuia, un neam încercat, dar pe care l-au iubit fără egal şi a încercat să îl trezească la conştiinţa propriei sale valori, a vocaţiei şi misiunii sale în lume.
Exemplu desăvârşit de iubire şi acceptare, milă şi iertare
Tuturor ne-a fost exemplu desăvârşit de iubire şi acceptare, milă şi iertare. Iubire lăcrimând în milă, forma ei cea mai înaltă. Sfinţia Sa ne învăţa totdeauna să iubim şi să iertăm: „Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubeşti, trebui să-l înţelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândeşti că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecţie de iubire faţă de Dumnezeu. Dacă nu-l iubeşti pe cel de alături, dacă nu-l ajuţi, nu eşti capabil nici să-L iubeşti pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeţi pentru marea iubire de Dumnezeu“ (Adrian Alui Gheorghe, op.cit.).
Omul însuşi, spunea părintele, este, sau ar trebui să fie, „jumătate dragoste şi jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău“. Iar mila pe care ne-a arătat-o fiecăruia dintre noi, precum Dumnezeu lumii, „este una dintre virtuţile cele mai adânci, spunea duhovnicescul părinte, pe care se bazează creştinismul nostru...“, este „esenţa iubirii de aproapele, de frate, de soră, de mamă, de tată, de prieten, de vecin, de străin“ (Adrian Alui Gheorghe, op. cit.) şi criteriul fundamental al Judecăţii de Apoi.
Iubirea sa faţă de noi izvora din cunoaşterea sa suprafirească, pentru că spunea Sfinţia Sa: „Dacă n-aş fi avut experienţa pe care am avut-o în închisoare, dacă n-aş fi trăit între oamenii de toate condiţiile, nu aş fi înţeles viaţa lor. Şi aşa, dacă m-am apropiat şi am ţinut uşa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la alta, în felul acesta s-a format o comunitate între mine şi ei“ (Graţia Lungu Constantineanu, op. cit).
Ne-a cunoscut lăuntric mai bine pe fiecare decât ne cunoaştem noi înşine, ne-a iubit şi ne-a preţuit pe toţi, mai mult decât putem să o facem împreună. În inima sa largă şi atât de mult rănită şi încercată de suferinţa şi de răul păcatelor noastre a cuprins lumea întreagă, iar pe aceasta a înălţat-o şi a oferit-o ca ofrandă, prin rugăciunea sa, Părintelui ceresc, Căruia I-a slujit o viaţă şi i-a închinat totul.
Ne-a arătat tuturor că sfinţenia nu este doar un ideal sublim, ci o realitate practică
Părintele Justin a simţit şi a trăit durerea noastră, a tuturor, cu dragoste de părinte şi frate. A plâns alături de noi, cu iubire părintească, pentru căderile noastre, şi s-a bucurat cu bucurie de copil, precum avea şi sufletul, pentru ridicările noastre. Ne-a fost tuturor, buni sau răi, drepţi sau păcătoşi, părinte iubitor, îndrumător pe calea mântuirii.
Ne-a chemat neîncetat să descoperim şi să cultivăm ceea ce este mai frumos şi înalt în sufletele şi în viaţa noastră: dragostea de Dumnezeu şi Neam, de credinţă şi de semeni, chiar şi prin proba grea a suferinţei şi muceniciei. Să ne redescoperim pe noi în autenticul şi firescul nostru, în profunzimea trăirilor şi simţirilor noastre, pentru a nu mai fi altora slugi, ci nouă înşine suverani.
Ne-a arătat tuturor, monahi şi mireni, că sfinţenia nu este doar un ideal sublim, ci o realitate practică, iar formele ei cele mai înalte sunt: dragostea, bunătatea, blândeţea şi iertarea, milostenia şi răbdarea.
Tuturor ne lasă mai departe, ca testament duhovnicesc, îndemnul de a zidi, nu din piatră, ci pe tablele inimii, mănăstiri şi familii sfinte, spre ridicarea şi dăinuirea Neamului acestuia, de a cultiva dragostea şi iertarea, precum el însuşi ne-a arătat, să întărim credinţa şi rugăciunea, care ne unesc pe toţi, vremelnic făcând umbră pământului sau mutaţi la cele veşnice şi fericite.
România creştină profundă, cum îi plăcea Sfinţei Sale să ne încurajeze, şi-a pierdut un călăuzitor, însă şi-a câştigat un neobosit rugător către Tronul ceresc, un apostol contemporan al ei, care a luptat pentru demnitatea noastră, a tuturor, pentru apărarea credinţei creştine străbune, prin pilda exemplară şi sfinţenia vieţii sale. A pierdut un monah îmbunătăţit, dar a câştigat un cald rugător în ceruri. Iar noi, de acum, să ne rugăm într-un gând, spunând: „Preacuvioase părinte Justin, roagă-te lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii şi al sufletelor noastre, spre deşteptarea noastră şi a Neamului în care te-ai născut, pe care atât de mult l-ai preţuit şi pentru care muceniceşte ai suferit, spre păstrarea şi întărirea credinţei noastre, întru slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor noastre!“.