Părintele arhimandrit Justin Pârvu, model sublim al iubirii evanghelice

Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu - 20 Iunie 2013

Creştinii români din toate colţurile ţării şi ale lumii au primit vestea mutării la cele veşnice, după o suferinţă ce s-a adăugat celor îndurate pe parcursul vieţii sale, a Preacuviosului părinte arhimandrit Justin Pârvu, ctitor şi stareţ al Mănăstirii Petru Vodă din ţinutul binecuvântat de Dumnezeu al Neamţului.

Sfinţia Sa face parte din generaţia mari­lor duhovnici ai Ro­mâ­niei contempora­ne, alături de părinţii Paisie O­la­­ru, Cleopa Ilie şi Ioanichie Bă­lan, Sofian Boghiu, Arsenie Pa­pacioc şi Ilarion Argatu, Te­o­fil Pârâian şi Mina Dobzeu, Con­­stantin Galeriu şi Dumitru Stă­niloae. Unul dintre fraţii în­tru Domnul, împreună ostenitor la Mănăstirea Bistriţa, de lân­­gă Piatra Neamţ, părintele Pa­tericului românesc, arhi­man­­dritul Ioanichie Bălan, îl con­sidera un călugăr prin exce­len­­ţă, cu o viaţă îmbunătăţită, iar părintele Calciu Dumi­trea­sa îl socotea a fi cel mai important duhovnic de azi al Ro­mâ­niei, datorită suferinţelor mu­ce­­niceşti îndurate din dragoste de Dumnezeu, Neam şi cre­din­ţă şi pentru iubirea sa, la „mă­su­ra dumnezeiească“, faţă de fi­e­care persoană care îi călca pra­gul chiliei, căutând şi aşteptând din partea Sfinţiei Sale „cu­vânt cu putere multă“, care să o izbăvească din necredinţă şi păcat, din suferinţă şi durere tru­pească şi sufletească, re­dân­du-i liniştea şi pacea lăuntrică, îm­păcarea cu Dumnezeu, cu se­menii şi cu sine însăşi.

„Mama este numele sfinţeniei pe lumea asta“

Preacuvioşia Sa s-a născut la data de 10 februarie 1919, în lo­calitatea Petru Vodă (Neamţ), din părinţi evlavioşi Ana şi Gheor­ghe, care i-au condus pri­mii paşi în viaţă spre Dum­nezeu şi credinţă, spre sfintele mă­năstiri şi nevoitorii lor cu via­ţă duhovnicească sporită.

În acea vreme, avea să-şi a­du­că aminte mai târziu marele du­hovnic, „satul românesc a fost leagănul spiritualităţii creş­tine“ (Graţia Lungu Con­stan­tineanu, Părintele Iustin Pâr­vu. Viaţa şi învăţăturile u­nui mărturisitor), iar casa pă­rin­tească a fost locul în care a des­coperit tainele vieţii în Dum­nezeu. Pentru Sfinţia Sa, sa­tul avea şi încă mai are mari po­tenţialităţi spirituale, iar „a­ca­să“ a constituit, în perioada grea a închisorii, locul în care oa­menii „au frică de Dum­nezeu, respectă tradiţia şi valo­ri­­le neamului“ (Adrian Alui Gheor­ghe, Părintele Iustin Pâr­vu şi morala unei vieţi câş­ti­ga­te, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2007), căci, spunea tot Sfin­ţia Sa: „Dacă nu respecţi tra­diţia, care e legătura ta cu tre­cutul, e rădăcina ta puterni­că, cum să mai ai pretenţia să re­zişti în fa­ţă loviturilor pre­zen­tului şi vii­to­­rului? Dacă nu respecţi pe Dum­nezeu, cum să te mai consi­deri un om cu destin?“.

Meditând la dragostea şi gri­ja pe care i-au arătat-o părinţii tru­peşti, peste ani, Părintele Jus­tin considera că „mama este nu­mele sfinţeniei pe lumea as­ta şi chiar lumea asta este fă­cu­tă din sângele şi din plămă­dea­la trupului şi a sufletului ei“ (A­dri­an Alui Gheorghe, Părintele Ius­tin Pârvu şi morala unei vie­ţi câştigate). Ea „îl face pe prunc om, ea îi arată calea, ea îi relevă pe Dumnezeu“ (Graţia Lun­gu Constantineanu, Părin­te­­le Iustin Pârvu. Viaţa şi în­vă­ţă­turile unui mărturisitor), pen­tru că „în osteneala mame­lor stă prezentul şi viitorul na­ţiei“, căci, „dincolo de ce dă so­cie­­tatea unui om, sămânţa pri­mă este pusă în suflet de ma­ma“. Mama este „elementul sa­cru în viaţa unei naţiuni, în via­ţa unui neam, în viaţa socie­tă­ţ­ii şi în viaţa de familie“.

Încă din copilărie, alături de ma­ma sa, cerceta mănăstirile, sim­ţind o chemare tainică şi sfân­tă către „chipul îngeresc de vie­ţuire“, către viaţa monaha­lă. După absolvirea şcolii pri­ma­r­e (1931), în anul 1936, la vâr­sta de 17 ani, devine frate la Mă­năstirea Durău. Emoţia i-a fost atunci foarte puternică, căci, spune părintele, „soco­team că a coborât cerul pe pă­mânt, nu alta. Când am intrat în mănăstire şi am văzut că­lu­gă­rii aceia cu bărbi mari şi care cântau la strană, mi se părea că am intrat în mijlocul unei a­du­­nări de pe ceea lume, aşa de înăl­ţător şi de frumos mi se pă­rea totul“ (Adrian Alui Gheor­ghe, op. cit).

La Seminarul Cernica

Este remarcat pentru cali­tă­ţi­le sale intelectuale şi du­hov­ni­ceşti, încât stareţul mănăstirii îl trimite să înveţe carte la Se­mi­narul Cernica, pe care îl e­vo­ca astfel: „Seminarul Cernica era vestit pentru activitatea sa, avea profesori renumiţi. Lumea ve­nea din oraş, de peste tot, ca să asculte predicile care aveau un accentuat caracter patriotic, e­ducativ, ofereau răspunsuri la toa­te întrebările creştinilor... Că aveam profesori deosebiţi: pă­rintele Gherontie, părintele Te­ofil, Dionisie Udrişteanul, ca să numesc doar câţiva, pe care mi-i aduc aminte acum“ (Adri­an Alui Gheorghe, op. cit). Din ca­uza vitregiilor vremurilor, a­vea să continue cursurile semi­na­­rului la Râmnicu Vâlcea şi să le încheie la Roman.

În anul 1940, este tuns în mo­nahism, iar în anul 1941 es­te hirotonit ieromonah. Încă de a­tunci se puteau întrezări înal­te­­le sale convingeri despre vo­ca­ţia, importanţa şi rolul mona­his­mului în mântuirea poporului drept-credincios. „Călu­gă­rul, medita marele duhovnic, îşi are exemplul în lumina în­ge­rului, iar creştinul, mireanul, o are în lumina monahului“ (A­dri­an Alui Gheorghe). El „trebuie să-şi trăiască intens propriul monahism, dar în acelaşi timp, trebuie să poarte de grijă şi lumii“ (Graţia Lungu Con­stan­­tineanu, op. cit). Ade­­vă­ra­tul călugăr „are o misiune grea, el e un fel de soldat aflat în li­nia întâi a credinţei! El trebuie să fie pregătit să învingă, dar să şi cadă la datorie. Totul de­pin­de de tăria rugăciunii, de pu­terea morală“.

16 ani de temniţă grea

În anul 1948, pentru înaltele sa­le convingeri politice şi religi­oa­se, este condamnat la 12 ani de închisoare (1948-1960), cu­nos­când regimul de teroare şi ex­terminare de la Suceava, Aiud, Baia Sprie, Gherla, Pe­ri­pra­va. Socotit „nereeducat“ de că­tre autorităţile comuniste, în a­nul 1960 i se mai adaugă patru ani de temniţă la Aiud, fiind eliberat în anul 1964, când, re­întors acasă, lucrează ca mun­citor silvic, timp de doi ani (1964-1966).

Pentru Sfinţia Sa, ca de altfel pentru mulţi alţi intelectuali, oameni de cultură, slujitori ai sfintelor altare, suferinţele în­­durate în închisoare au con­sti­­tuit o cale martirică de cu­ră­ţi­re a păcatelor neamului, iar pe de altă parte, o adevărată şcoa­lă a muceniciei şi academie a sfinţeniei, care „au creat ca­rac­­tere şi au conferit morală in­di­­vizilor, au creat patrioţi...“ (Adri­an Alui Gheorghe, op. cit).

Asemenea altor deţinuţi po­li­tici, Părintele Justin, privind cu iertare pe cei care i-au tor­ţio­nat, mărturisea: „În puşcărie am cunoscut umilinţa, smerenia adevărată şi dezinteresul tru­pesc pe care îl dobândeşti doar atunci când ştii că nu mai e­xistă nici o salvare. De la o zi la alta, îţi vedeai viaţa sfârşită şi momentul morţii. Când se au­zeau bătăi la uşile de la etaj, şti­ai că urma să scoată câte do­uă, trei cadavre, să le ducă la mor­gă. Scriam cuvinte în lati­nă, greacă, texte, poezii, psalmi, acatiste, pentru a men­ţi­ne mereu o atmosferă... suportabilă, dar zilnic treceam prin faţa camerei odioase - mor­ga. Morga devenise neîncă­pă­toa­re. Dădeau pe-afară cada­vre­le, şi a doua zi, a treia zi e­rau azvârlite într-un car. Îna­in­­te, li se vârâse cadavrelor în re­giunea inimii o suliţă specia­lă, să fie siguri că mortul nu e­va­­dează. Apoi îl duceau şi-l a­run­cau pe maluri, unde era a­co­perit de ţărână. Asta se pe­tre­­cea la Gherla. Aşa era şi Aiu­dul, bineînţeles“.

Mulţimea anilor petrecuţi în a­cest regim inuman, la Aiud, tâ­nărul monah, întărit în măr­tu­risirea credinţei şi în răb­da­re, îi socotea după crenguţa u­nei plante din fereastră. În momentul în care a intrat în ce­lu­lă era groasă ca o nuieluşă. Când a părăsit Aiudul, deve­ni­se un copac, ocupând toată lăr­gi­mea ferestrei, împiedicând chiar pătrunderea oricărui su­net. Tot aici, „în muzica ză­voa­re­lor şi a lanţurilor“, în aceste a­devărate „fabrici de martiri“, a deprins adevărata rugăciune, năs­cută din jertă şi suferinţă, din iubire şi dăruire de sine; dra­gostea şi mila faţă de aproa­pe­le, rezistenţa în faţa chinu­ri­lor şi nădejdea în libertatea morală.

Iertare şi iubire către torţionari

Dintre amintirile frumoase pe care le păstra din închi­soa­re, Părintele Justin vorbea despre încurajarea pe care o pri­meau deţinuţii prin credinţă şi cul­tură, despre rolul pe care l-au a­vut colegi de Aiud, precum Ra­du Gyr, Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic, în în­tă­ri­rea caracterelor în faţa su­fe­rin­ţei şi a umilinţei. „Atât Nichifor Crai­nic, cât şi Radu Gyr, Voi­cu­les­cu, mărturisea mai târziu Prea­cuvioşia Sa, pentru noi au fost salvatorii, poate, ai miilor şi miilor de tineri care eram în­car­ceraţi în celulele Aiudului, ale Piteştiului, ale Gherlei. Po­e­ziile lor au fost nişte rugăciuni tră­ite, cu care tineretul s-a iden­tificat în zilele acelea negre. Când ascultai sau învăţai o po­e­zie precum „Iisus în celulă“ sau „Ridică-te Gheorghe, ri­di­că-te, Ioane!“ sau „Faţa lui Iisus“ sau alte poezii, care a­veau un caracter atât de îm­băr­­bătare, cât şi de viaţă, de in­te­riorizare, dar era şi elan de dă­­ruire, de jertfă, nu te mai sim­ţeai că eşti tu acolo, fie că as­ta se întâmpla după zece-doi­spre­zece ani de temniţă. Chiar da­că aveai pedeapsă de muncă sil­­nică sau de temniţă grea, tră­iai mereu această viziune a a­cestor mari luptători“ (Adrian Alui Gheorghe, op.cit.).

Bunul Dumnezeu, Cel are i-a fost sprijin şi întărire în anii grei ai închisorii, l-a ajutat să va­ză apoi lumina libertăţii, iar în momentul în care a fost că­u­tat, după ani şi ani, de un fost tor­ţionar, părintele l-a primit la chilie, l-a servit cu miere de al­bine şi i-a arătat multă ier­ta­re şi iubire, căci, spunea Sfinţia Sa, „a fost şi el o unealtă“ şi poa­te nu a făcut ceea ce a vrut, ci ceea ce i s-a impus.

În anul 1966, este reprimit, ca monah, la Mănăstirea Secu, a­poi, din 1974, până în 1989, es­te vieţuitor în obştea Mă­nă­sti­rii Bistriţa, pentru ca între 1989-1991 să se reîntoarcă la Se­cu.

Petru Vodă, o oază de viaţă duhovnicească

În anul 1991 întemeiază Mă­năstirea Petru Vodă, care de­­vine o oază de viaţă duhov­ni­ceas­că, de păstrare a dreptei cre­dinţei şi a rânduielilor mo­na­­hale, un adevărat spital atât pen­tru trup (aşa cum a ctitorit la Mănăstirea Paltin - Azilul de bă­trâne, Centrul de Plasament pen­tru Copii, spitalul), dar mai ales pentru suflet, pentru mul­ţi­­mile de monahi şi monahii, cre­dincioşi şi pelerini care i-au căl­cat pragul modestei sale chilii şi cărora părintele Justin le-a redat adevăratul sens al vie­ţii, o viaţă petrecută în Bi­se­r­i­că şi în credinţă, prin iubire şi ru­găciune, cu dor de mântuire şi sfinţenie.

La Secu, Bistriţa sau Petru Vo­dă, părintele Justin a fost du­hovnicul iubirii şi dăruirii, pă­rinte al lacrimilor noastre. La­crimi de suferinţă şi durere, de pe urma bolilor trupeşti şi mai ales a celor spirituale, da­to­­rate rănilor păcatelor, la­crimi, însă, prefăcute în bucu­rie, izvorâtă din cuvântul său bun şi blând, ziditor, dătător de spe­ranţă şi de sens duhovnicesc profund.

Cu toţii ne aducem aminte de uşa deschisă neîncetat, zi şi noap­te, a chiliei sale. După ce îi căl­cai pragul, părintele Justin ne aştepta pe „fotoliul“ de spo­ve­­danie, cu o dragoste fără sea­măn, de parcă te-ar fi aşteptat nu­mai pe tine, şi de multă vre­me, precum un tată îşi aş­teap­tă copiii, plecaţi demult şi de­par­­te. Te aştepta să reintri în ­dra­gostea sa, în bunătatea sa, în grija sa, în sinceritatea şi sen­sibilitatea sufletului său în­cer­cat şi încărcat cu poverile şi su­ferinţele unui neam întreg. Te aştepta cu chipul său bun şi lu­minos, de icoană, asemenea ma­rilor sfinţi de altădată, care, prin vorba, dar mai ales prin tă­­cerea lor, prin împreună-pă­ti­mirea lor cu tine, schimbă vieţi şi conştiinţe. Prin vorbire şi tăcere, prin sfat şi prin ru­gă­ciu­ne, părintele Justin a lucrat la temelia neamului acestuia, un neam încercat, dar pe care l-au iubit fără egal şi a încercat să îl trezească la conştiinţa propriei sale valori, a vocaţiei şi mi­siunii sale în lume.

Exemplu desăvârşit de iubire şi acceptare, milă şi iertare

Tuturor ne-a fost exemplu de­săvârşit de iubire şi accep­ta­re, milă şi iertare. Iubire lă­cri­mând în milă, forma ei cea mai înal­tă. Sfinţia Sa ne învăţa tot­dea­­una să iubim şi să iertăm: „O­mul trebuie iubit. Dar ca să-l iu­beşti, trebui să-l înţelegi. Da­că îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândeşti că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iu­bi­rea aproapelui este o lecţie de iu­bire faţă de Dumnezeu. Dacă nu-l iubeşti pe cel de alături, da­că nu-l ajuţi, nu eşti capabil nici să-L iubeşti pe Dumnezeu. Iu­birea aproapelui este prima treap­tă spre mântuire, pe treap­ta asta trebuie să repeţi pen­tru marea iubire de Dum­nezeu“ (Adrian Alui Gheorghe, op.cit.).

Omul însuşi, spunea părin­te­­le, este, sau ar trebui să fie, „ju­­mătate dragoste şi jumăta­te lup­tă, jertfă pentru a păs­tra dra­gostea intactă, nea­tin­să de rău“. Iar mila pe care ne-a ară­tat-o fiecăruia dintre noi, precum Dumnezeu lumii, „es­te u­na dintre virtuţile cele mai a­dânci, spunea duhovni­ces­cul pă­rinte, pe care se ba­zea­ză creş­tinismul nostru...“, es­te „e­sen­ţa iubirii de aproa­pele, de fra­te, de soră, de ma­mă, de ta­tă, de prieten, de ve­cin, de stră­in“ (Adrian Alui Gheorghe, op. cit.) şi criteriul fundamental al Ju­decăţii de Apoi.

Iubirea sa faţă de noi izvora din cunoaşterea sa suprafi­reas­­că, pentru că spunea Sfin­ţia Sa: „Dacă n-aş fi avut ex­pe­ri­en­ţa pe care am avut-o în în­chi­soa­re, dacă n-aş fi trăit în­tre oa­menii de toate condiţiile, nu aş fi înţeles viaţa lor. Şi aşa, da­că m-am apropiat şi am ţi­nut uşa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la al­ta, în fe­lul acesta s-a format o comu­ni­­tate între mine şi ei“ (Graţia Lun­gu Constantinea­nu, op. cit).

Ne-a cunoscut lăuntric mai bi­ne pe fiecare decât ne cu­noaş­­tem noi înşine, ne-a iubit şi ne-a preţuit pe toţi, mai mult decât pu­tem să o facem îm­preună. În ini­ma sa largă şi a­tât de mult ră­nită şi încerca­tă de suferinţa şi de răul pă­ca­te­lor noastre a cu­prins lumea în­treagă, iar pe a­ceasta a înăl­­ţat-o şi a oferit-o ca ofran­dă, prin rugăciunea sa, Pă­rin­te­lui ceresc, Căruia I-a slu­jit o via­ţă şi i-a închinat totul.

Ne-a arătat tuturor că sfinţenia nu este doar un ideal sublim, ci o realitate practică

Părintele Justin a simţit şi a tră­it durerea noastră, a tu­tu­ror, cu dragoste de părinte şi fra­te. A plâns alături de noi, cu iu­bire părintească, pentru că­­de­rile noastre, şi s-a bucurat cu bu­curie de copil, precum avea şi sufletul, pentru ri­di­că­rile noastre. Ne-a fost tu­turor, buni sau răi, drepţi sau pă­că­toşi, părin­te iubitor, în­dru­mă­tor pe calea mântuirii.

Ne-a chemat neîncetat să des­­coperim şi să cultivăm ce­ea ce este mai frumos şi înalt în su­fletele şi în viaţa noastră: dra­­gostea de Dumnezeu şi Neam, de credinţă şi de semeni, chiar şi prin proba grea a su­fe­rinţei şi muceniciei. Să ne re­des­­coperim pe noi în au­ten­ticul şi firescul nostru, în profunzi­mea trăirilor şi sim­ţi­ri­lor noastre, pentru a nu mai fi altora slugi, ci nouă înşine suverani.

Ne-a arătat tuturor, mo­nahi şi mireni, că sfinţenia nu este doar un ideal sublim, ci o rea­li­ta­te practică, iar formele ei ce­le mai înalte sunt: dra­gos­tea, bu­­­nă­tatea, blândeţea şi ier­ta­rea, milostenia şi răb­da­rea.

Tuturor ne lasă mai departe, ca testament duhovni­cesc, în­dem­nul de a zidi, nu din piatră, ci pe tablele inimii, mănăstiri şi familii sfinte, spre ridicarea şi dăinuirea Neamului acestu­ia, de a cultiva dragostea şi ier­ta­rea, precum el însuşi ne-a a­ră­tat, să întărim credinţa şi ru­gă­ciu­nea, care ne unesc pe toţi, vre­melnic făcând umbră pă­mân­­tului sau mutaţi la cele veş­nice şi fericite.

România creştină profun­dă, cum îi plăcea Sfinţei Sale să ne în­curajeze, şi-a pierdut un că­lă­uzitor, însă şi-a câş­ti­gat un ne­obosit rugător către Tro­nul ce­resc, un apostol con­tem­­poran al ei, care a luptat pen­tru dem­n­i­­tatea noastră, a tu­turor, pentru apărarea cre­din­ţei creştine stră­bune, prin pil­­da exemplară şi sfinţenia vie­­ţii sale. A pierdut un mo­nah îmbunătăţit, dar a câş­ti­gat un cald rugător în ce­ruri. Iar noi, de acum, să ne ru­găm în­tr-un gând, spunând: „Prea­cuvioase părinte Justin, roa­gă-te lui Dumnezeu, Mân­tui­­to­­rul lumii şi al sufletelor noas­­­tre, spre deşteptarea noas­­tră şi a Neamului în care te-ai năs­cut, pe care atât de mult l-ai pre­ţuit şi pentru care mu­­ce­ni­ceş­te ai suferit, spre păs­trarea şi întărirea cre­din­ţei noastre, în­tru slava lui Dum­nezeu şi spre mântuirea su­fletelor noastre!“.