Părintele Dionisie Ignat - fidel păstrător al cugetului Bisericii dreptmăritoare
Una dintre comorile de mare preț din Muntele Athos, Grădina sfințeniei creștine, o floare aleasă în câmpul multicolor, răsărită sub binecuvântarea razelor Sfântului Duh și hrănită din semințele virtuților creștine, pe care le-a cultivat și lucrat deplin, este și părintele Dionisie Ignat (1909-2004). Viețuitor pentru o perioadă de 78 de ani la Schitul Colciu, de la vârsta de 17 ani, din anul 1926, el a fost căutat de monahi și de mireni de naționalități variate: români, greci, ruși, sârbi, dar având toți ca numitor comun dorința de îmbunătățire spirituală; de ierarhi, stareți și egumeni, ba chiar de personalități ale lumii și politicii contemporane, așa cum este Prințul Charles (care nu doar că l-a cercetat, l-a vizitat și s-a consultat cu bătrânul părinte, dar a și participat la slujba înmormântării sale).
Sfântul Munte Athos, colț de Rai în această lume, arenă a luptelor spirituale și a războiului duhovnicesc nevăzut, școală a nevoințelor trupești și sufletești și academie a virtuților creștine și a desăvârșirii umane, păstrează, alături de sfinte și inestimabile odoare, chipuri de icoane smerite ale unor „îngeri trupești” și „oameni cerești”, care s-au lepădat de „toată grija cea lumească”, din dorința de a se asemăna Părintelui ceresc și a-și dobândi „sfânta mântuire”.
Duhovnicul român a fost cunoscut și considerat un părinte al iubirii creștine, la măsură îngerească, un avvă al discernământului, răbdării și iertării, al ascultării și smeritei cugetări, fiind înzestrat de Milostivul Dumnezeu cu multitudine sau plinătate de daruri, între care și cel al străvederii sau înainte-vederii.
Când nu ai dragoste de aproapele, nu e Dumnezeu cu tine
Vorbind despre iubirea pe care suntem datori să o arătăm față de toți, părintele spunea: „Dumnezeu este dragoste. Ai dragoste, ești cu Dumnezeu; nu ai dragoste cu aproapele, nu este Dumnezeu cu tine” sau „unde există pace și dragoste, acolo este Dumnezeu. Ai pace și dragoste cu ceilalți; să știi că Dumnezeu este cu tine”. De aceea, „Dumnezeu, văzând că avem dragoste, ne va mântui pe toți”. Dimpotrivă, „omul care nu are dragoste e ucigaș de oameni”. Și din compasiune față de suferințele neamului său, părintele spunea: „Când aud atâtea, așa de rău îmi pare, ca și cum eu aș pătimi”.
Trăsătura fundamentală a viețuirii și slujirii sale o constituie fidelitatea și continuitatea față de „cugetul” Bisericii celei adevărate, față de Ortodoxie. „Nu există - spunea părintele Dionisie - alt drum mai apropiat de Dumnezeu decât Ortodoxia”. Ea este Adevărul, după cum Biserica Ortodoxă este singurul adevăr. „Alt adevăr nu este pe fața pământului, învăța el, decât Biserica. Toți sunt vicleni, numai Mântuitorul Hristos este Adevăr. Ăsta-i adevărul.” „Biserica, la rândul ei, nu e făcută ca să ne dăm după timpuri, Biserica e pentru veșnicie”, iar aceasta îi dă tărie și rezistență în fața tuturor provocărilor și valurilor istoriei.
Stâlpii de rezistență pe care este zidită învățătura părintelui sunt: cuvintele revelate ale lui Dumnezeu din „Cartea Sfântă”, cum numea el Sfânta Scriptură, hotărârile celor șapte Soboare sau Sinoade Ecumenice, scrierile Sfinților Părinți și rânduielile liturgice și cultice, toate aceste mărturii ale prezenței și inspirației divine și nicidecum ale lucrării umane. Adevărat povățuitor duhovnicesc, părintele „nu spune ceva nou, pe care să nu-l fi spus și Sfinții Părinți. Și nici măcar nu îl spune într-un chip «seducător» după măsură omenească. Dar cuvintele sale au mai multă putere decât tratate întregi de teologie, pentru că sunt trăite, sunt născute din sudoarea și lacrimile nevoinței, lucru cu adevărat rar la oamenii de azi, fie ei mireni sau monahi”.
Numai adevărul ne va aduce pacea și sănătatea sufletească
Calitatea esențială a cuvântului său, rostit sau consemnat în scris, o constituie „puterea multă”, capacitatea de a conduce la adâncă reflecție duhovnicească și la transformare sau convertire, acea metanoia - ca schimbare a întregii existențe, o harismă tot mai rară în lumea actuală, o lume a poliloghiei, a multei și proastei sau zadarnicei vorbiri, în care cuvântul, în loc să zidească și să schimbe, ascunde și pervertește.
Cu o experiență duhovnicească izvorâtă din decadele de nevoințe ascetice și de rugăciune smerită și cu înalt discernământ duhovnicesc, părintele Dionisie a realizat, prin „zicerile” sau „apoftegmele” sale, o pătrunzătoare radiografie spirituală a lumii și a omului contemporan, aflat într-o continuă îndepărtare de Izvorul vieții sale. O lume marcată de frământări și convulsii, datorate neliniștii sufletului omenesc, tot mai indiferent și acesta față de tot ceea ce înseamnă viață spirituală și trăind în orizontul limitat și egoist al plăcerilor lumești și efemere, în carapacea groasă a mândriei sau trufiei luciferice.
Într-o vreme în care adevărurile sunt spuse trunchiat ori sunt ignorate și falsificate, pentru a nu deranja, monahul athonit identifică și demască păcatele lumii actuale, ne arată rătăcirile omului, inclusiv ale Bisericii și ale slujitorilor ei, spre pocăință și îndreptare. Fără curtoazie și diplomație stearpă ori menajamente și complimente inutile, cu dragoste și bunătate, cu smerită cugetare și blândețe, virtuți pe care le-a iubit, prețuit și cultivat, părintele Dionisie din Sfântul Munte „ne vorbește despre realitatea tragică a timpurilor noastre, aflate sub semnul crizei și apostaziei, al trufiei și poftei de putere, al falsificării binelui și lipsei de discernământ. Ne atrage atenția că temperatura istoriei a atins un prag critic, că am ajuns într-un moment de răscruce (...); vrea (...) să ne facă conștienți de cele ce se întâmplă în noi și în jurul nostru. Ne cheamă la smerită cugetare, la trezvie și luciditate, ne invită să cercetăm duhurile, să deslușim semnele timpurilor, să dăm dovadă de realism și curaj duhovnicesc. Ne ajută să nu mai privim lumea prin prisma falselor ei valori și înțelepciuni, ci prin filtrul Duhului lui Dumnezeu, al Adevărului care ne face liberi. Pune degetul pe rănile vremurilor bolnave în care trăim și ne reamintește calea tămăduirii”.
Temele pe care le abordează și analizează sunt variate, dar totdeauna extrem de importante: Dumnezeu, lume și om; neam și Ortodoxie; monahism sau familie; vocație și responsabilitate; smerenie, ascultare și rugăciune; teme comune spiritualității ortodoxe, dar și unele extrem de sensibile și actuale: criza vieții morale, duhul lumesc, relativizarea valorilor creștine, scăderea vieții spirituale și împuținarea rugăciunii, provocările la adresa Bisericii și a monahismului; impactul științei și al tehnologiei asupra vieții lăuntrice, efectele televizorului asupra psihicului uman, Uniunea Europeană și globalizarea, actele și înregistrarea biometrică și pecetluirea cu cifra fiarei, căderi și apostazii etc.
Toate aceste subiecte delicate și sensibile nu sunt prezentate apocaliptic, fatalist și nihilist, ci din perspectiva nădejdii creștine a biruinței Binelui suprem asupra relelor, aflate în continuă progresie, ca un îndemn la pocăință profundă și rugăciune stăruitoare, la rezistență și mucenicie, pentru a primi răsplata vieții veșnice și fericite.