Partea omului

Răspunsul sau rezolvarea situaţiei din pustiul Carantaniei, unde Mântuitorului I se propune să facă prima minune, să prefacă pietrele în pâine, îl găsim în altă pustietate, acea prezentată de pagina evanghelică din duminica ce urmează, a VIII-a după Rusalii. Fără să mai spunem că e una dintre paginile cele mai frumoase, aşa cum numai Scriptura ne obligă să vorbim, la superlativ, ea se constituie într-un text ce ne descoperă legături, ce numai între om şi Dumnezeu pot avea loc, şi mai cu seamă vine să împlinească ceea ce Hristos enunţă: "căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă" (Mt. 6, 33).

În textul acesta se arată care este partea omului în minunea săvârşită de Dumnezeu, pentru că, în orice minune, şi omul are rolul său, şi el vine cu contribuţia şi efortul său. Cine va citi şi relatarea lui Marcu va vedea că acesta, un pic mai înainte cu câteva versete, vorbind despre un episod din Capernaum, cu amărăciune spune că "acolo n-a putut să facă nici o minune" (Mc. 6, 5) decât că a vindecat câţiva din bolnavii lor, şi aici, într-o altă discuţie, ar trebui să vedem de ce aceste vindecări nu sunt neapărat minuni şi altele sunt. Omul, ca să vorbim generic, L-a căutat aici pe Dumnezeu, uitând total de alte nevoi, fireşti câteodată, L-a căutat fără să pună nimic mai presus, L-a căutat cu dor, cu toată fiinţa încât s-a ridicat la condiţia divină care este minunea; avem şi reversul ivit din mintea lui Malraux - condiţia umană. Din cinci pâini şi doi peşti, minimă materie, dar simbolică, Dumnezeu umple universul înfometat şi însetat din jurul Lui. Şi aşa se întâmplă de fiecare dată acolo unde e Hristos; toate se împlinesc, toate se desăvârşesc; dacă şi omul lucrează. Dar până la urmă nu problema pâinii se pune aici, ci problema omului. Omul trebuie să fie altceva decât a fost timp de milenii. Astăzi avem de toate şi avem şi pâine. Lumea de azi nu mai pune problema pâinii căci o bucată de pâine găseşti oriunde. Altceva trebuie: "pâinea ce s-a pogorât din cer", pentru că, Dumnezeu ne lipseşte nouă astăzi. E vorba de Dumnezeul împărtăşirii. Şi astăzi aducem fărâma noastră de pâine, gestul cel mai firesc al omului, şi-o oferim lui Dumnezeu ca să ne întâlnim cu El, să avem parte împreună. Liturghia împlineşte acest lucru. Bineînţeles, este şi rostul Bisericii, adică al nostru, al tuturor, să împlinim porunca: "daţi-le voi să mănânce" fără să credem că ne ocupăm de prea puţin lucru. Spune, cred, Berdiaev că "problema pâinii pentru mine este una materială, dar grija pentru pâinea celuilalt e o preocupare spirituală". Omul trebuie hrănit şi cu cuvântul lui Dumnezeu, dar şi cu pâinea de toate zilele. Cel mai important e de unde începem. Şi cred că trebuie început din Liturghie, pentru că asta se prefigurează şi cu înmulţirea pâinilor sau, mai degrabă, săturarea mulţimilor; ambele formulări se referă la acelaşi gest şi ar trebui intrat puţin în intimitatea lor. De ce nu este credinţă? Pentru că omul nu ştie să primească, nu ştie să fie cerşetor. Pentru că, de obicei, vrea să creeze el, el singur; şi nu poate accepta să dea raţiunea lui la o parte şi să stea cu mâna întinsă la Dumnezeu. De multe ori omul nu are putere să înţeleagă şi să accepte cerul. Minunea de care vorbim poate că este cea mai largă în situaţia în care cuprinde o mulţime de oameni. Şi nu asta ar fi, dar e o mulţime unită, e o mulţime care gândeşte în acelaşi duh. De aceea vorbim de comuniune, de liturghie. Aici se primeşte în unanimitate darul. Fiecare având raţiune proprie, totuşi, se renunţă la pretenţiile fiecăruia. Nimeni de acolo nu a cârtit, n-a fost nici o minte care să vrea altceva în sensul egoist şi mic al cuvântului. Am vrut să subliniez partea omului ca fiinţă liberă să accepte sau să refuze darul şi minunea lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi în minune şi rolul omului, totul s-ar transforma în automatism sau în magie. Adevărata minune se cumpăneşte între Dumnezeu şi om. Dacă astăzi nu mai avem minuni, nu Dumnezeu lipseşte, ci partea omului. Noi lipsim din minune.