Pașii tăietorului de lemne

Când noaptea începuse să miroasă a geană de zori, vântul obosit își găsise în sfârșit astâmpărul și se întinsese pe undeva la tihnă, iar ninsoarea se potoli aproape de tot. Doar câțiva fulgi rari, mari cât ochii cailor morți, se legănau prin văzduh, ca niște petice de bandaje rupte, purtate de vânt.

Când ieși afară, Duță cătă spre casa lui tată-său, încercând să descopere vreo mișcare, ceva. Dar nu se simțea nimic. Doar oftatul unei tăceri, ca o prăbușire răzbătea dinspre acolo. Trecu apoi prin grădinița din față, cu tufănelele înghețate, și mătură zăpada de pe cărare. Luă după aceea gălețile goale, ieși în drum și se-ndreptă spre puțul lui Niță, după apă.Când ajunse în dreptul ferestrei lui Bacaliu, le scăpă din mână. În rama geamului spart, văzu capul însângerat al bătrânului, ca o căpățână de miel jupuită pusă pe o tipsie de argint. Dintr-un țurțure, de sub bărbie, picura pe peretele casei apă amestecată cu sânge. Neaua i se așezase pe creștet, ca o căciulă de oaie, iar sprâncenele ninse îi acopereau ochii.

Când deschise ușa și intră în odaie, un roi de fulgi albi, ca niște fluturi, se năpusti asupra lui de pe buza spărturii.

Bacaliu, în izmene, sta în genunchi, cu gâtul căzut pe pervazul ferestrei, între două gutui, și cu capul dincolo de geam, cu ochii larg deschiși spre drum. Avea mâinile zgâriate de cioburi, iar până spre umeri omătul îl îmbrăcase într-o cămașă albă, ca de in. Foița ferfenițită de la geam zăcea agățată doar într-un cui. De cealaltă parte a odăii, să bălăngănea pe perete rama de lemn, mâncată de cari, în care tremurau două poze vechi, îngălbenite, iar în colțul de după ușă căzuse din cui, peste mătura care acoperea gunoiul adunat acolo, o pelerină de ploaie, veche și scorojită, ce semăna cu o cameră de tractor dezumflată. Pe pat, plapuma din care se ridicase Bacaliu părea o gogoașă de mătase, din care tocmai își luase zborul fluturele.

Duță își scoase căciula, aprinse o lumânare găsită într-o cutie din tindă și o puse în paharul de pe masă, cu drojdia de vin uscată pe fund, făcându-și trei cruci cu fața spre răsărit.

- Dumnezeu să te ierte, bre, tată! șopti el și ieși.

După trei zile, trupul lui Bacaliu fu așezat într-o cutie din scândură de brad, pe dricul unei sănii trase de un cal scorojit, care înota prin noroiul dezghețat de pe drum. Troica luneca cu greutate prin clisă, lăsând în urmă două dâre lungi, șerpuitoare. O mână de oameni piperniciți se-nghesuia tăcută în spatele ei, în timp ce singurătatea uitase să mai bată pe la porți și să mai cerșească ceva. Umbrele își trăseseră și ele podurile peste noroaie, timpul își scuturase cocorii, nopțile își mâncaseră zorile, și o lumină lină se făcuse vecină cu bradul tăiat. Nimeni nu se mai gândea dacă adevărul este alcătuit sau nu din drame, socotind probabil că doar nenorocirea poartă surâsul lui.

De când o îngropase pe Ioana, Bacaliu își vopsise sufletul în doliu, purtând în grota din el toate amintirile ei. Uneori, așezat pe scaun în fața paharului cu vin, se cufunda într-un fel de priveghi, îngenuncheat în sine, cu amândouă mâinile ridicate spre cer, ca o literă de manuscris vechi. Aprindea apoi o lumânare de la lună, în poarta schitului sihăstriei sale, și se ruga, așa cum bănuia el că trebuia să se roage un creștin, ca Ăl de Sus să-i ajute femeia la drum și să ajungă cu bine acasă. Cândva, însemnase cu creionul chimic o zi în calendarul lipit pe perete, a cărei taină numai el o știa. Și ziua aceea rămăsese încercuită acolo, indiferent de anii care treceau și de calendarele noi care se tot tipăreau. Cei care îl mai vizitau se întrebau nedumeriți dacă este vorba despre vreo sărbătoare anume, sau despre vreo amăgire. Dar numai el știa că era ziua unei nunți, dintr-un viitor ce se torcea pe un pântec de ulcică. Într-o seară, îi șoptise un gutui că de la o vreme se tot culcușea la rădăcina lui o doamnă, care voia să-l viziteze, dar nu prea îndrăznea. Bacaliu știa, cu siguranță, și cine era cucoana, și de ce nu-ndrăznea să-i bată în ușă: nu sosise încă ceasul nunții din calendar! Mai avea de așteptat. Apoi lăcrima. Într-o altă noapte chiar o visase. Stăteau amândoi față în față așteptând.

- Ai răbdare, dragule, cum am eu. Nu te grăbi și nu fi gelos! îi zicea doamna, pe care Bacaliu o persiflase de atâtea ori. Nu se va greși nimic. De data asta, nu o să-mi mai spui „cucoană”, în zeflemea, ci o să mă iei de mână și-o să mă strângi în brațe, imediat după culcare.

Și, după ce se plini vremea, cei doi se întâlniră întocmai ca în vis. Sosise ceasul coborârii bradului de pe măgură, care semăna cu un flăcău, sau cu o cruce, și care mirosea a frig și a tămâie.

În noaptea stabilită, nu-i bătu însă nimeni în ușă. Nici Duță, nici singurătatea, care, știind unde punea Bacaliu cheia, intra în ultimii ani la el fără să se mai anunțe. De data aceasta, cucoana, doamna, îmbrăcată în mireasă, venea de pe drum, din stânga, dinspre Oică Bleagă. Și Bacaliu o recunoscuse, pentru că o pețise de mult, chiar dacă nu-i mărturisise lucrul acesta. Simțise pe limbă gust amar, și-auzea prin dumbrava inimii pașii tăietorului de lemne strivind sub picioare frunzele uscate. Apoi se întâmplă ce se întâmplă.

Acum, Bacaliu sta întins în cabina lui telefonică, formând poate numere, încercând să-și vestească rudele care petreceau Dincolo că va sosi și el în curând.

După ce ajunse la biserică și preotul îi citi cele de trebuință, cortegiul urcă pe șosea, spre cimitir. Cineva, parcă Gheorghe Ciocoi, arunca cu bănuți prin intersecții. Dar nu se înghesuia nimeni să-i culeagă de pe jos.

Pentru că se făcuse cald și frumos după ninsoarea de acum trei zile, cei rămași acasă întinseseră mesele de la poartă, pe sub corcoduși și gutui, până aproape de casa lui Bacaliu. Fiind într-o vineri, gătiseră de post ciorbă de cartofi și fasole. Ardea soarele, ca tăcerile de foc într-un arțar. Nici nu ai fi zis că e început de noiembrie, ci mijloc de vară. Nimeni dintre cei prezenți nu înțelegea că înmormântările, ca și nunțile, sunt ca niște case în flăcări, din care nu ai voie să fugi.

După ce îl coborâră în groapă și-i acoperiră sicriul cu pământ, oamenii se lăsară spre curtea Bacaliului, pentru a sta la masă, ca niște nuntași. Dar nici nu trăseseră bine după ei porțile cimitirului, că văzduhul se și întunecă, se porni un vânt năprasnic, și picături mari, grele, de ploaie, înghețate ca niște grăunțe de sare bete de lumină, loveau fețele oamenilor cu boabe de foc. Apoi, dintr-odată, totul se potoli, cerul se lumină, și soarele se ivi ca un iris din tufele de bozii. Undeva, departe, foarte departe, pe boltă, chiar și luna, cu chipul lichefiat, privea cruciș spre pământ, la ceasul acela din zi.

Oamenii ajunși în curtea Bacaliului se așezară la mese și, după ce ascultară dezlegarea preotului, începură să mănânce din bucate. Trecură așa câteva minute, și vântul se învolbură iarăși în vârtejuri, ridicând de prin cotloane frunze uscate, fulgi, praf și fire de paie, apoi tăciuni și cenușă de sub cazanele de pe pirostrii, pe care le slobozi în farfuriile cu mâncare și în paharele cu vin, întristând lumina după-amiezii. Cerul, din nou, se întunecă și se acoperi de nori, înghețând parcă aerul. Mesenii se ridicară grăbiți, încercând să se adăpostească pe sub streșinile și pe prispa casei lui Duță. Numai un căruțaș străin, prins de iarnă departe de satul său, continua să mestece mâncarea parastasului la care fusese invitat de pe drum.

Unii ziceau că vijelia era chiar Bacaliu, care își trăgea după el potopul de viață, și că se întâmpla ce se întâmpla fiindcă el nu se mai recunoștea cu fruntea ridicată din coșciug, și-ncerca să se ridice. Alții, că s-ar fi strecurat ca un soldat, fără permisie, din cimitir, să participe și el la praznic, ca la propria-i nuntă. Cineva își dădea cu părerea că poate uitase acasă ceva, vreun lucru ce-i trebuia dincolo, și se întorsese să-l ia. Mai ales Marioara, fiică-sa, era convinsă că tată-său venise după ochelarii lui cu rame din sârmă, pe care ea uitase să i-i pună în buzunarul de la piept al hainei, și acuma plângea. Doar căruțașul străin, netulburat, mesteca și înghițea mâncarea amestecată cu cenușă. Și, când termină și se ridică cu fața spre răsărit făcându-și o cruce mulțumind pentru pomană, spuse încet, doar pentru el, ca să nu smintească gazdele:

- Lăsați-l în pace, bre. S-a întors omu’ acasă să-și aprindă lampa, că se înserează!

Apoi, mulțumi din nou gazdei și, spunând „Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!”, se urcă în căruța cu coviltir, cu care coborâse din cătunul lui de munte să vândă la câmpie icoanele pictate de nevastă-sa, și o porni pe drum spre sălciile lui Hopu, strigând:

- Icoaneee, icoane pe sticlă vând!...

 

*Fragment din romanul „Nunta lui Bacaliu - Învățăturile vornicului către mirele său”, în curs de apariție la Editura Hoffman