Pasiunea jocului oniric
Cartea din Lacrimaria (Editura Detectiv Literar, București, 2023), noul volum de versuri al lui Florin Dochia, evidențiază încă de la început vitalitatea unei adânci vibrații paradisiace, cu mereu noi potențialități de accedere la stări revelatorii ale ființei. Pe parcursul acestor călătorii întru complexitate parcurgem accentuate stări ale fluidității.
Efluvii onirice conduc înspre acutizarea unor transfigurări pariziene: „un cimitir al speranței crește în câmpiile/ elizee din orașul paris/ cade un șarpe roșu peste capela de la saint/ sulpice/ apoi ninge cu flori de cireș/ ninge cu flori de cireș/ vom parca fără grijă lângă jardin des/ plantes” (efectul 3D al adaptării la alb).
Aflarea pe cale presupune anumite aspectări interne puțin obișnuite. Tremorul intim consonează adeseori cu atingerea dramei. Florin Dochia abordează cu dragoste regiunile visului, unde expansiunile imaginare au valoarea fundamentului. Sub razele benevolente ale lunii se petrec procesiuni extatice, totul în oglinda libertății completitudinare.
Acorduri muzicale culte însoțesc cromatica poeziilor lui Florin Dochia. Aventurile sufletului liric sunt în legătură directă cu profunzimea celor încă neaflate. Oceanul sentimental inventează chipuri noi, vocația autorului exersându-se și în numeroase creații cu formă fixă. Substanța lirică a Cărții din Lacrimaria pare desprinsă dintr-un tunel ce plăsmuiește neîncetat inefabilul: „semnele timpului cad/ frunze galbene în vânt/ nisip golind deșertul de sticlă// în vivaria tăcerea se revoltă/ mă privește în ochi/ sugrumă cântul matinal al cocoșului/ stinge îngânarea tandră a găinii josefina/ pe când iese maiestuos din cuibar// o tăcere violentă e greu de suportat/ face atâta zgomot/ o redundanță nebună în substraturi/ capace peste carapace peste guri de/ aerisire/ niște ape freatice freacă pietrele subterane/ închipuie corăbii scufundate/ oaze părăsite de stele// secundă cu secundă/ peste inima ta însetată/ plouă alene cu timp/ e vremea să urcăm în olimp (dintr-o curte imposibilă).
Interpretările pot fi multiple, deosebit de incitante. Decorurile iubirii conduc la veritabile exaltări ale imaginii. Poetul ne conduce incitant către patimile jocului liric, în felul acesta având diverse registre creatoare al căror numitor comun este depășirea limitărilor. Prin fața noastră se succedă tablouri născute din sublimarea pasiunilor. Secretele interiorului au multe în comun cu poeziile din carte. De multe ori, pe culoarele somnului se profilează spectrul câte unei iubiri abia mărturisite, totuși greu de pus la îndoială.
Descoperim puterea fascinantă a unei regiuni descinse din imaginația autorului: „în vivaria plouă cu muguri de gheață/ cad flori de cais pe aripa vântului/ ne-am ascuns în turnul de veghe/ sânii tăi în palmele mele și spaima/ cuvântului// în vivaria e viață e joc și e joacă/ suntem cei mai frumoși copii ai/ pământului/ alergăm prin colivia de stele/ învățăm pe îndelete secretul avântului// în vivaria nu există uitare/ maria e amprenta neștearsă a cântului/ iubesc rana lăsată de tine pe inimă/ cum iubești tu toate rănile sfântului” (grădina botanică). Visele sunt dublate de o ironie stenică, rețetă sigură pentru obținerea mirajului. Pătrundere ontologică radicală, „nicăieri/ este atât de aproape/ este atât de departe” (stingerea). De undeva irump compoziții prerafaelite, detalii serafice atașante. Personajele feminine care populează volumul sunt încadrate într-o ambianță simbolică ce pare fără sfârșit. Impresionează anvergura transparenței marine. Ies la iveală concluzii cu valoare maximală: „noaptea e singurul adevăr/ el apare chiar atunci când abisul te refuză“ (spectral). În același registru, „lumina e doar o boală a întunericului” (stingerea).
Spectacolul poeziei lui Florin Dochia presupune și călătorii seducătoare prin văzduh sau prin subteran. Actul creației, totodată act dramatic al trăirii, va fi transfigurat astfel: „într-o zi vei înțelege/ că nu te poți scărpina după ureche/ în timp ce privești/ un lan de floarea-soarelui// vei lipsi din tabloul vivant/ al vieții tale plictisitoare/ vei face imersiuni în camera inundată/ de stele-n spirală alergând disperate// maria și marta te vor privi nepăsătoare/ apoi îți vor întoarce spatele/ și se vor pierde în livada de măslini// singurătatea/ e doar o felie de pepene/ uitată pe masă (van gogh).
Vorbind despre Cartea din Lacrimaria, poeta Maria Grădinaru accentuează: „Florin Dochia ne poartă prin marea galerie de artă a minții sale, de la Van Gogh la matematicile aplicate, cu dezinvoltura sa caracteristică, ca într-o joacă de copil. Mii de lumi într-una singură lume paradoxală, surprinzătoare, o fereastră deschisă spre sine care te face să vezi dincolo de marginea întunericului”.